Teatru: Simona Mihuțiu

– recenzie de Maria Vaida

      

       După ce a debutat cu proză și poezie, Simona Mihuțiu vine cu o piesă de teatru, numită Speranța nu urcă niciodată cu liftul. Lucrarea se încadrează  în specia dramă, îmbinând aspectele tragice cu cele comice, având ca temă senectutea și neputințele acesteia. Ca specie, drama apare abia în secolul al XVIII-lea, din dorința de a reprezenta pe scenă aspecte ale lumii contemporane.

 

       Lucrarea este o piesă în trei acte, respectă regula celor trei unități: de loc (acțiunea se derulează în apartamentul Miei), de timp (avem 24  de ore în care cunoaștem personajele), iar acestea sunt doar patru (Mia, Getuța, Robo Max și Robo Kai, excuzând personajele absente). La succesul unei drame, concepută pentru a fi reprezentată pe scenă contribuie regia, scenografia, interpretarea actoricească, mișcarea scenică și indicațiile regizorale.

 

      Autoarea este deosebit de atentă la indicațiile scenice, fapt care asigură un succes deplin al spectacolului de teatru. Jocul actorilor contribuie și el la succesul piesei: poate salva sau dimpotrivă spectacolul.

 

       Piesa Speranța nu urcă niciodată cu liftul va fi un succes pe scenă, datorită talentului autoarei Simona Mihuțiu: subiectul atât de actual, replici spontane, strategiile scenice, calambururile, dozarea informației, personajele mecanomorfe, construcția savantă a finalului, comicul bonom, înțelegător, de compasiune, umanizarea roboților, paradoxul situațiilor create etc.
 

       Profesoara aproape octogenară, Mia, este imobilizată la pat, iar unicul ei fiu s-a stabilit în Australia. Foarte des îi este dor de el, în chimb acesta o caută foarte rar. Dar nemulțumirea femeii se reflectă prin comportamentul față de badantele pe care le-a angajat să o îngrijească; citim adesea despre comportamentul inuman la care sunt supuse femeile din România, plecate să câștige un ban pentru familie...așa devine și Mia, personajul central al piesei, acră, pretențioasă, cicălitoare, răutăcioasă, un adevărat zbir, nerecunoscătoare față de Vetuța, care era atentă, calmă și harnică. (...)

 

– recenzia întreagă,, apărută în VATRA VECHE 10 / 2023 o puteți citi dând clic AICI

Suferințele noastre și inteligența artificială

 – recenzie de Silvia Urdea 

      

       Simona Mihuțiu este fascinată deopotrivă de misterele științei și ale artei.  O atrage noutatea.  De aceea iat-o abordând teatrul pe lângă proza și poezia practicate pâna acum.  Cu sceneta De unde vine speranța? (Ed. Vatra Veche, 2023) autoarea ne introduce într-un domeniu controversat și nu pe deplin explorat și anume acela al inteligenței artificiale. Un industrialist atât de productiv ca Elan Musk a atras atenția nu o dată asupra pericolelor prezentate de AI (artificial inteligence) pentru umanitate, dacă nu se va reglementa strict prin lege utilizarea ei. S-a mers până acolo că s-a afirmat că acela care  va avansa în cercetarea și aplicarea inteligenței artificiale va domina lumea. Mai avem nevoie de încă o temere? Nu ne-au ajuns cele pe care le-am experimentat până acum?

 

       Simona Mihuțiu vine să ne liniștească oarecum prin dezbaterea lansată în adorabila ei piesă de teatru. Naivitatea și umorul se împletesc în schimbul de replici dintre profesoara pensionară Mia, total imobilizată la pat și Rob Max și Rob Kai, roboții trimiși de la Robohelp, Centrul  de administrare a serviciilor la domiciliu. Mia, o octogenară abandonată de unicul ei fiu, stabilit în Australia are o tonă de experiență umană, dar este vulnerabilă prin boală. Roboții știu atât cât au fost programați de inventatorul lor, dar știu destul ca s-o hrănească pe Mia, s-o mute de pe pat pe fotolii, să-i citească poezii și basme, chiar dacă nu totdeauna bine alese. Tonalitatea piesei combină duioșia specifică Simonei Mihuțiu cu amărăciunea damnatului și curiozitatea spiritului investigativ. Durerea nu este lăsată să debordeze, fiind pigmentată cu întrebări hilare, situații comice  și mai ales o profundă înțelegere a condiției umane fatalmente limitată. Citind piesa Simonei Mihuțiu am retrăit emoțiile de lectură a Micului prinț de Saint Exupéry:  aceeași gingășie, aceeași atingere a coardelor lirice din sufletul nostru, aceeași neliniște în fața marilor întrebări ale existenței umane privită blajin într-o cheie minoră. (...)

 

– Recenzia întreagă o puteți citi AICI

Poză gratuită de pe pixabay.com

De unde vine speranța?

– recenzie de Răzvan Ducan

     

       „Nu scriu despre ceea ce este, ci despre ceea ce ar putea fi” - este concluzia unui prozator și dramaturg, de reală forță, drag mie, Nicolae Suciu, în ceea ce privește scrisul său. La fel pare că gândește și Simona Mihuțiu în lucrarea sa de dramaturgie DE UNDE VINE SPERANȚA?, apărută de curând (2023) la Ed. Vatra veche. Ea scrie de asemenea despre ce ar putea fi. Ba mai mult, povestea domniei sale scoate piesa de teatru din sfera strictă s.f-ului imposibil de realizat,  aducând-o în sfera unei realități posibile și probabile, într-un viitor mult mai apropiat decât ne-am închipui noi, a unui viitor care deja „ne bate la ușă”, timpul fiind scurt „până să i se și deschidă”.

 

        Saga Simonei Mihuțiu este una simplă, dar plină de sensuri, care nasc întrebări și temeri, și de ce nu și speranțe, că lumea va ști când și unde să se oprească. Este o lume aflată la interferența dintre real și virtual, între uman și tehnologie, aceasta din urmă „gândită”, „după chipul și asemănarea” umanului. Oare?

 

       O octogenară (Mia), îngrijită la domiciliu de Vetuța, și cu schimbul de încă două persoane, nu mai găsesc cale de înțelegere, datorită mofturilor și tabieturilor celei dintâi, firești, aș zice,  în contrast cu pragmatismul și obligațiile de îngrijitoare, deloc ușoare, ale acesteia din urmă.

 

       În discuția purtată, Vetuța sugerează apelarea la roboți specializați în astfel de treburi, care să o înlocuiască, deși încă de la început ideea naște controverse. „Mia: - Cum să vorbesc cu un robot? Vetuța:- Luați partea bună a lucrurilor. Puteți striga la ei, îi puteți înjura cât vreți, că ăia nu se supără, n-au suflet”. Neavând altă soluție îi sunt trimiși doi roboți (Rob Max și Rob Kai) de la Centrul Robohelp, care de la început se prezintă și repetă fiecare în parte, la fel, aceeași „lecție” învățată: „Bună ziua. Eu sunt Rob Kai 01 de la firma Robohelp, îngrijire persoane vârstnice. Firma noastră asigură îngrijire completă, înalt tehnologizată a persoanelor vârstnice, bolnave sau cu handicap. Răspundem prompt tuturor cerințelor și nevoilor”. (...)

–    Recenzia poate fi citită integral dând clic AICI

„Dar cu parfum de toamnă târzie”

– Gânduri la o sumară lectură, de prof. Maria Sandu

     

       În anotimpul crizantemelor, am mai primit un dar, cu parfum de toamnă târzie, de la neprețuita mea prietenă, doamna Simona Mihuțiu, de data aceasta o piesă de teatru, „Speranța nu urcă niciodată cu liftul". O carte elegantă, rafinată, de la coperte, hârtia de tipar, tehnoredactare, care te invită la lectură, cu ochii, cu mintea, dar mai ales cu sufletul.

 

       Este o dramă modernă, cu personaje umane și humanoide, având ca punct de pornire sau tangent, „Povestiri de la Senior Help”. Eu le-am încadrat într-o elegie a celor bătuți de soartă, într-un ochi interior, ale cărui raze se opresc la marginea de noapte a vieții.

 

       Între malurile cărții, acționează personaje puține, atenția se focalizează pe suferințele doamnei Mia, dar în egală măsură, pe cele două creaturi robotizate, Rob Max și Rob Kai, un el și o ea.

 

       Ca un fir roșu, străbate prin dialogul acestora, neobosita pledoarie pentru om, urmărind acest transplant ontologic, această invazie a inteligenței artificiale în viața noastră. (...)

 

– Textul integral al prof. Maria Sandu îl puteți citi AICI

Medicul oncolog Simona Mihuţiu şi-a lansat

prima carte de teatru

– recenzie de Camelia Bușu

       Al nouălea volum al autoarei, Cartea „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” a apărut de curând la Editura „Vatra Veche”.
Medicul oncolog orădean Simona Mihuţiu a lansat cea de a noua sa carte, prima de teatru, intitulată „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”, apărută pe final de septembrie la Editura „Vatra veche”. Autoarea a mai publicat până acum opt cărţi la Editura Total Publishing: „Fereastră spre mâine” (2019), „Destinul, o jucărie stricată” (2020), „Liberi să (nu) gândim” (2021), „Geometrii de suflet” (2021), „Puteam fi eu” (2022), „Secundele pierdute ale poeziei” (2022), „Când întâmplările te găsesc” (2023) şi „Povestiri de la Senior Help” (2023).

       Prima sa carte de teatru a dorit să o lanseze mai întâi în oraşul natal Braşov, la Centrul Cultural Apollonia, sâmbătă, 7 octombrie. Evenimentul a fost prezentat de Nicolae Băciuț, Ligia Manolache și Carmen Gheorghe.

       „Piesa de teatru Speranţa nu urcăniciodatăcu liftuls-a dorit a fi un manifest exprimat în limbaj artistic împotriva dezvoltării într-un ritm ameţitor a Inteligenţei Artificiale. Temerile mele au fost exprimate de-a lungul timpului într-o lucrare ştiinţifică medicală, în eseu, în poezie, venind rândul dramaturgiei acum să preia ştafeta. Nu vom scapa de imixtiunea în viaţa noastră a Inteligenţei Artificiale dar, aşa cum sper că am reuşit să exprim în mesajul acestei piese, ar fi important pentru noi, ca specie, să o oprim la limita la care ar putea lua decizii pe cont propriu sau la care ar putea interfera cu emoţia umană, cu sentimentele, cu credinţa. Altfel, «joaca de-a Dumnezeu» ar putea să aiba un cost imens pentru umanitate, mergând până la dispariţia ei”, mărturiseşte Simona Mihuţiu.

       La lansarea cărţii, un fragment din piesă a fost jucat în premieră de Nana Roman, Diana Gri şi Costel Lup. (...)

– Cronica integrală scrisă de CAMELIA BUȘU o citiți integral AICI

Radiografia unui viitor iminent

– recenzie de Mihaela CD, Canada

      

      Dacǎ pânǎ în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obiṣnuit cu volume de prozǎ lungǎ sau scurtǎ, versuri , eseuri  ṣi diverse articole, iatǎ cǎ asistǎm  acum la un  debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.
Scriitoarea Simona Mihuțiu  marcheazǎ în agenda  sa personalǎ încǎ un succes  notabil prin abordarea unui nou gen literar ṣi anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reuseṣte sǎ îl stapâneascǎ cu mare uṣurințǎ ṣi naturalețe fiind parcǎ fǎcute una pentru cealaltǎ.

 

       Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' depǎṣeṣte domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemǎnându-se cu realitatea unui viitor probabil ṣi iminent  care ne înfricoṣeazǎ  pe toți în mare mǎsurǎ.

Cunoscutǎ ṣi respectatǎ de  colegii de breaslǎ ṣi de cititori  pentru opiniile sale  drepte, verticale ṣi  fiind o înverṣunatǎ apǎrǎtoare a demnitǎții umane  ṣi a salvǎrii umanitǎții ,  autoarea Simona Mihuțiu doreṣte sǎ atragǎ atenția cititorilor asupra  realitǎții în care ne aflǎm ṣi a  prǎpastiei  în care urmeazǎ sǎ cǎdem prin robotizarea acceleratǎ ṣi transhumanism, chiar ṣi  prin subiectul ales al  aceastei piese de teatru.

       Citind cartea de la un capǎt la altul  inclusiv recenziile ṣi impresiile  care s-au scris despre aceastǎ  carte, nu doresc sǎ mai povestesc ṣi eu  întreaga piesǎ, lǎsând aceastǎ plǎcere sǎ fie descoperitǎ de cititor, dar voi evidenția  câteva aspecte  care m-au impresionat.

 

       Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' a Simonei Mihuțiu semnaleazǎ ṣi explicǎ cititorului povestea viitorului iminent  printr-o radiografie clarǎ , prin punerea în scenǎ a fiecǎreia din cele  trei pǎrți  în 7  scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat  aici  dintre uman ṣi robot ne trage un semnal de  alarmǎ cǎ ne  aflǎm mai aproape ca niciodatǎ de acea  linie ce  separǎ realul de ireal, posibilul de imposibil ṣi ordinea de haos.

 

       Drept vorbind latura SF  nici nu  ne mai pare atât de fantasticǎ în ziua de azi mai degrabǎ profund dramaticǎ  prin pierderea sentimentelor ṣi a empatiei.Pânǎ ṣi lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința  de a exprima sentimente ci din dorința de a  copia cât mai bine omul. (...)

 

– Recenzia MIHAELEI CD, din Canada, poate fi citită integral dând clic AICI