Când vrei să vorbești despre Nichita, îți alegi cuvintele cu multă atenție, cauți mai degrabă o aură a lor, ca să îți dai seama că nu pot să atingă magia poeziilor sale și atunci începi să cauți printre... necuvinte, acolo unde emoția după lecturarea poeziilor sale devine pârg, pentru că, așa cum însuși Nichita spunea „curcubeul cuvintelor nu-și are originea în cuvinte, ci în ceea ce le leagă”,  adică în vibrația pe care acestea o transmit. „Necuvintele (ca noțiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris”, explica poetul. Poezia lui Nichita, ca și cea a Luceafărului, întâi o simți și abia apoi începi să o atingi cu gândul. Este bogată în asocieri de cuvinte aparent incompatibile dar care, sub condeiul poetului, capătă o naturalețe aparte, de parcă acea metaforă a existat dintotdeauna în propriul tău limbaj. Nichita a „unificat” artele, conform propriului crez, onsiderând că toate artele sunt reductibile, în ultimă instanță, la limbajul vorbit, la cuvânt”. Culoarea favorită a poetului este culoarea limbii române, pentru că „butucul acestei limbi stă în pământul acestei țări”, este „o zi de duminică”. Această idee este sintetizată de Nichita astfel: „pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine,  izvorul izvorăște, de aceea pentru mine, viața se trăiește”.

       Poezia sa este atemporală, nu prin ceea ce înțelegea poetul prin acest cuvânt, adică lipsa de filtrare prin epoca istorică în care a fost creată și nici prin rămânerea inertă a versurilor sale în goana timpului. Poezia sa este atemporală prin evoluție, nuanțându-se deodată cu recitirea versurilor peste ani. Cuvintele sunt aceleași; ceea ce se modifică este emoția transmisă și percepția ei. Prin asta, redescoperind-o de fiecare dată, pare nouă mereu, tânără în esența ei. Cel mai probabil și percepția cititorului se modifică, descoperindu-i noi nuanțe, evoluând în timp, deodată cu ea. În mod cert, Nichita Stănescu nu numai că și-a atins epoca, dar și-a și depășit-o, fiind unul dintre cei puțini care au trecut în universalitate. În opinia sa un scriitor nu se adresează prezentului imediat. O idee care merită reținută. (...)

– Întregul material al Simonei Mihuțiu îl puteți citi AICI

       M-am aplecat asupra lecturii acestui volum cu sentimentul că mă aflu în fața unei cărți cu valoare de document istoric, cu precădere pentru istoria literară. Și chiar așa s-a și dovedit a fi! Pentru cei care n-au avut șansa de a-l cunoaște personal pe Nichita Stănescu, prezentarea interviului cu dumnealui, luat de domnul Nicolae Băciuț, precum și memoriile celor care l-au cunoscut, ne apropie mai mult de omul din spatele „necuvintelor”, pentru a-l putea mai bine recepta, înțelege și iubi.

       Practic, Nicolae Băciuț ne prezintă un cristal, fiecare fațetă a acestuia putând figura emblematică a lui Nichita, așa cum a fost ea receptată de memoria celor care l-au cunoscut și care și-au înscris hemografic amintirile legate de poet.

       Tot ceea ce este cuprins între paginile acestui volum, îmi întărește credința pe care o aveam de altfel, că Nichita Stănescu a fost un genial, iar noi, românii extrem de norocoși ca acest genial să se nască printre noi, în patria pe care a iubit-o cel mai mult, limba română. Interviul luat de Nicolae Băciuț pune în lumină acea minte sclipitoare, acel har al comunicării pe care îl avea Nichita, dincolo de cel poetic. „ Am impresia că vine de undeva din esența lumii, dintru dumnezeire, ca un înger purtător de har”, scrie despre poet, domnul academician Ioan Aurel Pop. Ce poate fi mai ilustrativ în acest sens decât dedicația, atât de spontană, de fabuloasă, nichitiană pur-sânge, făcută celui care-l intervieva, adică poetul Băciuț: „al meu, privit de al său”.

       Evocarea prietenului său propiat, pe care cei din familia lui Stănescu îl numeau frate, Mihai Bandac, se înscrie tot în acest context. Nichita Stănescu, întrebat la Londra în 1969 de către o ziaristă în ce sistem ar vrea să trăiască dacă s-ar mai naște din nou, socialist sau capitalist, a răspuns „zâmbind complice:  în cel de al treilea…!” Și, desigur, multe alte exemple am putea da.

       Nichita are ceva demiurgic, privind de la o anumită distanțare evenimentele, întâmplările, extrem de tolerant cu acestea, dar și cu ființa umană, convins fiind că „a te îndepărta nu înseamnă a nu mai vedea ci, dimpotrivă, a vedea mai bine! ” Este o caracteristică pe care o regăsim și la Eminescu. (...)

– Întregul material îl puteți citi AICI

       Oricât de bizar sau cinic ar suna pentru unii, trebuie să o spunem răspicat: viața pe Pământ va fi, atât timp cât există o perpetuare a specie. Prin urmare există o lege fundamentală, având la bază o logică extrem de simplă, pe care o poate înțelege oricine, indiferent de credința pe care o are sau nu în Dumnezeu: dacă se oprește acest proces, specia dispare.

       Nașterea unui copil este considerată de către Biserică o binecuvântare. Dragostea mamei pentru pruncul ei cuprinde, prin absolutul sentimentului, miracolul divin. Întreaga natură, armonic, participă în realizarea sensului vieții: perpetuarea speciei. Însăși atracția dintre o femeie și un bărbat este o altă întâmplare  miraculoasă. Alegerea partenerului sau a partenerei, unirea dintre două destine, pe care unii o consideră conștientă, este de fapt un proces natural, la care participă inclusiv sistemul nostru HLA (Sistemul Major de Histocompatibilitate) și are loc în așa fel încât progenitorul să aibă un maxim de adaptare la agresiunile mediului extern. Natura are inteligența sa. A te opune ei înseamnă a sfida legile fundamentale ale vieții, a lui Dumnezeu.

       Există, fără îndoială, un procent care nu poate fi neglijat, de situații în care există o atracție între persoane având același sex, în contextul unor devieri psiho-somatice sau conjuncturale. Din punct de vedere medical, aceste persoane nu pot fi considerate „bolnave”, dar nici nu le poți încadra în normalitate din punctul de vedere al legilor naturii. De aceea sunt catalogate, pe bună dreptate, a avea comportament sexual deviant. Aduc aport societății din care fac parte, ca oricare alți cetățeni, motiv pentru care nu trebuiesc discriminați. Fac parte din diversitate, într-adevăr, pe care trebuie să o acceptăm, așa după cum, bunăoară, acceptăm faptul că există în jurul nostru personalități diferite, mai mult sau mai puțin accentuate.(...)

– Întregul material îl puteți citi AICI

Poză gratuită de pe pixabay.com

Sursă foto Photobank MD:

Statuia lui Ștefan cel Mare din Chișinău

1. Conștiința națională este puternică.

       Oricât s-ar strădui dușmanii noștri să-l șteargă, sentimentul profund de apartenență la același neam este în fibra noastră. Îl simțim toți românii, de pe un mal și de pe celălalt al Prutului. Ne-am comparat adesea cu stejarii, rezistenți și statornici timp de secole, dar mie, personal, îmi place mai mult comparația cu firul ierbii, care răsare mereu, poate și pentru că am fost adesea înfrânți, dar de murit n-am murit ca neam!

      Sămânța este acolo, în pământ și reapare verde, amintindu-ne de sacrificiile, de jertfele umane întru apărarea pământului natal. Cetățile ridicate la Hotin, Soroca, Cetatea Albă, Ismail și Chilia stau mărturie peste veac. Ștefan cel Mare ne vorbește, parcă, de dincolo de timp, despre dreptate și adevăr. „Sunt iarbă și mai mult nu pot fi”, spunea Vieru. Da, suntem iarbă udată cu lacrimile și sângele moșilor noștri. Istoria este scrisă întotdeauna de cuceritori, care se străduiesc să șteargă adevărul, însă adevărul istoric țâșnește mai devreme sau mai târziu.

       Exterminările intelectualilor din Basarabia, Bugeac și Bucovina dictate de Stalin în timpul celui de-al doilea Război Mondial și în perioada următoare au vizat în primul rând eludarea conștiinței naționale, uitând însă, că aceasta se naște în popor, că ea este acolo, în firul ierbii. Ambasadorul rus la București declara recent într-un ziar de Ialomița, că românii au „sindromul membrului amputat”, dorind să sugereze că este iluzorie speranța noastră de a merge împreună, cei de-o parte și de alta a Prutului. Din punctul meu de vedere, această declarație este o recunoaștere oficială, chiar dacă nedorită de dumnealui, a „amputării” acestui teritoriu, a vechii lui apartenențe la patria-mamă, România. Îi spunem că astăzi, există mijloace de reimplantare a părții extirpate, dacă această parte amputată este vie încă. Și ea este! (...)

- Textul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi dând clic AICI

       Cuvintele unui prieten mi-au stârnit aceste impresii. Dumnealui îmi spunea că scriitura română nu are, cu rare excepții, deschidere spre universalitate. Dacă se rezumă doar la atât, mi-ar fi generat doar un moment de reflecție, doar că, în strădania domniei sale de a argumenta, s-a referit la faptul că autorii români inserează detalii specifice spațiului nostru geografic și cultural, aspecte legate de tradiție, obiceiuri, precum și filigrame emoționale împletite cu contextul socio-istoric, care nu prea rezonează cu interesul celor din alte spații geografice.

       Faptul că pe alții nu i-ar interesa autenticul românesc nu mă miră, decât parțial. Ține de conjunctura politic-istorică pe care o trăim și o tot trăim de foarte multe decade încoace, în care asistăm la o lipsă de promovare a imaginii țării peste hotare. Noi, cei mulți, arborăm un aer de victimă, uneori justificat, dar nici nu încercăm în vreun fel să îndreptăm lucrurile.

      Totuși, un cititor care se respectă, în general vorbind, este dornic să descopere alte spații geografice decât ale sale, să cunoască evenimente istorice diverse, specificul cultural, tradițiile și obiceiurile altor popoare. Când afirm acest lucru mă gândesc la atâtea scrieri străine, din toate colțurile lumii, traduse la noi, care sunt apreciate de cititorii români și pentru că au aceste inserțiuni care le conferă originalitate și savoare. (...)
     

- Eseul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi dând clic AICI

Poza gratuită de pe pixabay.com

       Întotdeauna citesc cu luare aminte articolele scrise de domnul academician Ioan Aurel Pop. Îi apreciez erudiția, logica expunerii, echilibrul și patriotismul profund. Articolele domniei sale stârnesc, nasc în cititori reflecții proprii, întrebări și răspunsuri, iar Revista Vatra Veche este cu atât mai valoroasă cu cât găzduiește cuvintele dumnealui. În numărul 12 / 2022,  articolul său, „Despre educație prin limbă și istorie”, focusat pe importanța istoriei naționale în contextul integrării ei europene și pe cauzele pentru care a eșuat manualul de cetățenie europeană, se constituie în discursul unui veritabil și de mare valoare, locuitor al bătrânului continent.
       Ar fi utopic să ne gândim că putem supraviețui izolați de restul lumii. Așa după cum corpul uman este într-o continuă interrelație cu mediul extern, tot așa și o nație comunică cu tot ceea ce o înconjoară. Comunicarea, însă, este biunivocă. Când un trup va primi doar impulsuri externe, neputând să-și manifeste, să-și calibreze armonizându-și răspunsul, acel corp va sfârși strivit.
       Avem nevoie de Europa dar, în egală măsură ar trebui să fie conștientă și Europa că are nevoie de noi, că are nevoie de fiecare popor în parte. Ne dorim să avem un destin european, binemeritat aș spune, după secole în care am fost doar „străjerii” ei, un spațiu-tampon la răscrucea dintre imperii. Este necesară o Europă Unită și acest lucru este mai vizibil ca niciodată, dar cred că ar fi fantezist a ne gândi acum că o Europă Unită înseamnă existența unui singur popor european, cum ar dori unii globaliști să itereze. Fiecare popor vine cu propria tradiție, propria istorie și cultură, care se cer a fi cunoscute. Veacurile nu se pot șterge, istoria nu se poate uita.

- Eseul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi dând clic AICI

În foto academician Ioan Aurel Pop

GÂNDURI ÎNGEMĂNATE CU TRECEREA SPRE ANUL CARE VINE  

  SIMONA MIHUȚIU

           Precum clipele prezente care se nasc din cele care tocmai s-au scurs, nici eu nu mă pot raporta la acest an fără a mă referi la cel precedent, iar pentru mine 2021 a purtat încă amprenta stării de angoasă pandemică, vecină cu panica, a anului anterior în care îmi prevedeam sfârșitul, fiind expusă riscului, atât prin meseria de medic, cât și prin faptul că sunt deținătoarea unui bagaj de comorbidități. Am trecut treptat, așa cum era și firesc, de la spaimă la resemnare, pentru ca să revin în cele din urmă la speranță, ca și pacienții mei aflați în fața unei boli grave. Trăind emoții atât de diverse generate de acești factori externi imprevizibili, filozofia de viață a căpătat alte dimensiuni, mai profunde, legate de ceea ce reprezentăm noi ca indivizi și ca specie în acest tumult universal, de ceea ce reprezintă timpul nostru terestru în raport cu veșnicia, legate de destin și soartă, de nevoia de speranță și de credință pe care nicio rațiune transumanistă nu o poate înlocui.

            A fost un prilej de meditație asupra a ceea ce contează cu adevărat pentru mine, dar și asupra a ceea ce ar trebui să conteze pentru noi ca nație, pentru omenire, în general. Consider că iubirea, în sensul generos al cuvântului, este motorul care poate face posibilă viața pe acest pământ.

             Aceste gânduri s-au oglindit în cuvintele așternute pe hârtie. Uneori le-am depozitat în versuri, alteori le-am ascuns în mesajul povestirilor sau al romanelor, lăsând cititorul să le găsească și să le culeagă. Nu e mai puțin adevărat faptul că timpul s-a „dilatat” întrucâtva în condiții de pandemie, permițându-mi să-l valorific pentru ceea ce inimii mele îi este mai drag, scrisul. În 14 mai 2022, la Brașov, a fost lansat al treilea roman al meu, ”Puteam fi eu”, urmând celor lansate în 2019 („Fereastră spre mâine”) și în 2020 („Destinul, o jucărie stricată”). Acest din urmă roman este unul în care mulți se pot regăsi din punct de vedere caracterial sau al întâmplărilor de viață, căci abundă societatea noastră de naivi, escroci și mitomani, înmulțindu-se mai ales pe tărâmuri socio-politice nesigure. Într-o lume care este orientată pragmatic doar spre desăvârșirea materială, mesajul este de a încerca să ne descoperim valorile umane care contează cu adevărat...

-    Întregul text al Simonei Mihuțiu îl puteți citi AICI

Minima moralia

SUNT VINOVAȚI PROȘTII

         Când nu ne place un eveniment, când acesta nu se desfășoară precum am dori, spunem adesea: „Sunt vinovați proștii”, scoțându-ne inconștient din ecuație, ca și cum ne-am poziționa în afara lor, ca observatori autopresupus inteligenți. Când cineva nu este de acord cu părerea noastră pe care o trâmbițăm triumfal, spunem: „E prost!” Și, ca pentru a ne întări incapacitatea de a schimba lucrurile, subliniem: „Proști, dar mulți!”, Andrei Pleșu a avut un discurs magistral despre prostie în cadrul evenimentului „Dincolo de granițele imposturii, incompetenței și prostiei” (organizat în 2015 de Revista Cariere)  în care, încercând să facă „portretul” prostului, ne spune: „Prostul nu poate fi contrazis. Prostul știe. E sigur. E un om care exhibă competențe și e sigur de ele”, apoi ne sfătuiește: „Dacă crezi că știi ceva, trebuie să vezi dacă nu treci printr-o criză de prostie”.
          Ei bine, cuvintele dumnealui mă îndeamnă să nu-mi scriu gândurile imuabil, ci doar ca pe o opinie personală.
Cu siguranță am fi îndreptățiți în multe ocazii să înfierăm prostia umană. Unii scritori, cum ar fi Matthijs van Boxsel în Enciclopedia stupidității, consideră prostia ca fundamentală pentru dezvoltarea civilizației umane. Ea stimulează reacția inteligentă, dar este și sursa evenimentelor istorice și sociale. Personal, cred că nivelul de prostie este în strânsă legătură și cu nivelul de fericire a unei populații, pentru că, nu-i așa?, prostul este un idivid fericit. Asta până când își dă seama de cât de prost a fost, ceea ce presupune automat o deșteptare forțată. Oare nefericirea ne împinge spre prostie? Interesul de a exista o populație „prostită” este enorm.  Poate fi manipulată mai ușor și folosită după bunul plac al celor care trag foloasele.
          Unele studii estimează că în paralel cu progresul exponențial al tehnologiei, coeficientul de inteligență (IQ) scade dramatic...

- Eseul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi dând clic AICI

Cum l-aș putea descrie pe domnul Nicolae Băciuț într-un singur cuvânt? Fabulos!
Personalitate de prim rang a literaturii române, excelează atât în proză, ca eseist și publicist, cât și în poezie. Cele peste 1000 de articole publicate și peste 160 de volume de autor vorbesc de la sine. Vatra veche, proiectul său de suflet, este revista care, avându-l la conducere pe acest „om – orchestră”, este o vatră a credinței, moralității și a respectului național. Nici nu avea cum să fie altfel, căci aceasta poartă amprenta omului Nicolae Băciuț. Deși vorbim despre un om de cultură erudit, nu strivește audiența, ci și-o apropie.

Experiența profesională dobândită în mulți ani de gazetărie și televiziune, se împletește cu experiența de viață. El nu epatează, ci împărtășește. Este un comunicator înnăscut, de un firesc aparte, iar această sinceritate i se așează în cuvinte, fie ele rostite, fie scrise. Iubește oamenii indiferent de profesia, de pregătirea lor, respectându-i pentru ceea ce sunt, înțelegându-i. Iubește poezia și, cu o memorie de invidiat, reciită impecabil, știind pe dinafară sute de poezii.

Nicolae Băciuț este un om bogat în credință și spirit. Credința este cea care a menținut de-a lungul veacurilor închegat neamul chiar în condiții de restriște și a susținut valorile morale în societate. Domnul Băciuț are acest crez, fiind un patriot profund, fără paradă și un susținător al valorilor morale, și al tradiției, atât de importante pentru identitatea noastră românească. În același context se circumscrie și „Istoria literaturii române contemporane în interviuri”, care păstrează pentru posteritate dialogurile purtate cu marile noastre personalități literare, cum ar fi Nichita Stănescu, Nicolae Steinhardt, etc, dar și numeroasele articole care sunt dedicate clasicilor noștri, spre neuitare. Ca o părere personală, din panoplia de interviuri cu mari personalități literare românești, lipsește un interviu: al dumnealui!

Mărturisea că în anii ‘90, bursier fiind în „America, partea nevăzută a lunii”, cu bursă MPA (Magazine Publishers of America) la o mare companie de presă din Pennsylvania, „Rodale Press”. a avut ocazia să rămână în condiții financiare mai mult decât îndestulătoare. Nu a făcut-o însă, pentru că sinele îi rămăsese aici, acasă.

Domnul Băciuț acordă atenție și celor al căror nume este mai puțin cunoscut, dar care au înfăptuit lucruri valoroase, meritând a fi consemnate și gravate în memoria colectivă.

Într-o lume răsturnată, amenințată cu năruirea, Domnul Băciuț este locomotiva care merge înainte, adunând în drumu-i hrană spirituală pentru mai târziu, oferind-o cu generozitate și altora.

Nicolae Băciuț este omul care își atinge timpul, iar timpul îi va purta amprenta.

Simona Mihuțiu

Foto: Lia Tătar

Cronică de carte:

„VĂ PUP, CIOCOFLENDERILOR”,

de Nicolae Băciuț

Gândurile care îmi dictează aceste rânduri nu sunt inspirate doar de figura lui Florin Piersic, acest „mare ciocoflender al teatrului românesc”, ci și de cea a domnului Nicolae Băciuț, „acest Domn al culturii transilvane”.

„Vă pup, ciocoflenderilor”, cartea domnului Băciuț, pe care am avut ocazia să o citesc recent, este un elogiu adus marelui actor și se înscrie, în opinia mea, printre cărțile document care vor rămâne peste timp. Este o reverență pe care autorul cărții o face în fața marelui actor, cinstindu-l. Printr-o reacție reflexă facem și noi același lucru, atât în ceea ce privește legendara figură a lui Florin Piersic, cât și în fața omului care a realizat la ceas aniversar, acest omagiu scris. Și nici nu ar putea fi altfel pentru că, așa după cum afirmă autorul, „Noi suntem parte din acel public, pe care Florin Piersic l-a iubit, îl iubește și căruia i s-a dăruit cu toată viața sa.” (Nicolae Băciuț)

Este de apreciat îmbinarea dintre demersul jurnalistic și cel beletristic, cu realizarea unei cărți plăcute lecturii, dar, personal, m-am lăsat atrasă mai mult de aerul familiar cu care domnul Nicolae Băciuț își împărtășește amintirile, cititorilor săi. Ca pentru a întări această impresie, o serie de fotografii însoțesc rândurile cărții.

–    cronica întreagă o puteți citi AICI –

În acest sfârșit blând de mai am ajuns la marginea Sălajului, în Boghiș, o localitate cu mult potențial, dar peste care timpul trece un pic mai împleticit, pesemne.

Lipsa de modernism a stațiunii are, în definitiv, farmecul ei. Natura se prezintă nudă, dând privitorului posibilitatea să-i admire formele colinare, împădurite din loc în loc. Câțiva maci înfloriți împodobesc cochet acest peisaj. Seara, soarele înroșește cerul, parcă avertizând că poate exista multă pasiune în calmul aparent al naturii. Apoi el se strecoară grăbit și se ascunde printre coline.

Aveam să îmi împrospătez, două zile mai târziu, aceste imagini bucolice prin vizitarea mănăstirii ”Trei Ierarhi” din satul Bic, unde credința și-a găsit un sălaș de liniște și pace interioară, într-un cadru la fel de plăcut. Construcția în sine se află într-o simbioză perfectă cu mediul natural. Maica stareță ne-a vorbit despre miracole divine, exemplificând. Personal, consider că cel mai mare miracol pe care îl poți resimți acolo, este acela de a face parte și tu, om, din Lucrarea Domnului, adică miracolul de a exista, de a te fi pogorât pe Pământ, fărâmă dintr-un Univers, pe cât de mare, pe atât de necunoscut.

- Întregul material îl puteți citi AICI -

Foto: Adriana Weimer

Nu este ceva nou, trăim în viteză. Timpul trece pe lângă noi, val-vârtej, ne ia pe sus, alteori ne lasă în urmă. Nu mai avem vreme să reflectăm și să analizăm. Gândurile ne sunt bombardate cu informații multe, diverse, antagonice. Nici nu mai ai posibilitatea de a-i da timp gândului să își potrivească pasul cu ceea ce simți.

Dacă am avea timp de așteptare, dacă ne-am regăsi puterea de a ne desprinde dintr-o falsă realitate și am încerca să analizăm, poate că am detecta erorile și ororile pe care le fac cei care ne manipulează. Dar ne e frică. Ne este frică să ieșim dintr-o zonă de paradigmă confortabilă. Este o frică de necunoscut, de zdruncinarea unor credințe. Uneori, pe bună dreptate, pentru că dezvelirea unor adevăruri poate să ne debusoleze, să nu mai știm ce să alegem și ce decizii ar fi mai bune de luat pentru noi sau familia noastră, pentru țara noastră. Ne dorim o dezombificare, dar vrem să știm și cine a produs-o și de ce nu s-a luat atitudine pentru a o anihila.

Politicienii, preocupați mai mult de propriile buzunare, ies cel mai greu din paradigme, ei care prin legile pe care le dau ar trebui să ne protejeze, să-și protejeze țara, ei, care au acces la mult mai multe informații decât noi. Adică să ne ferească de manipulare, dar avem prea mari pretenții, atât timp cât ei scot profit momentan din asta...

- Întregul eseu îl puteți citi AICI -

Imagine gratuită Pixabay.com

15 februarie - Ziua națională a lecturii

Cineva remarca faptul că în România nu se mai citește. Este, mai probabil o tendință globală, doar că acest lucru la noi se resimte, probabil, mai puternic. De ce?
Într-o țară în care de zeci de ani cultura este ultima preocupare a guvernanților, iar susținerea acesteia se face doar sub aspect declarativ, în care, urmare a răsturnării scării de valori, cei care guvernează nu sunt în stare să rostească fraze coerente, ce așteptări să ai? Gramatica propriei limbi este trimisă la coșul de gunoi de persoane care acced la cele mai înalte funcții în stat. Șefi de stat nu-și amintesc decât de un singur autor român contemporan. Și atunci, ce pretenții poți să emiți? Incultura se simte bine acolo, în vârful societății, impunând ”modele”. Într-un declin al educației, cititul, ca formă de dezvoltare a personalității nu este promovat timpuriu, de pe băncile școlii. Copiii au parte de manuale școlare neatractive, fără un orizont de așteptări. Literatura, istoria patriei devin „Cenușăresele” materiilor predate în școli, iar marile personalități ale culturii sunt acoperite de praful uitării. În această țară în care media promovează pițipoance și maneliști ca modele naționale de succes în detrimentul oamenilor de cultură este nerealist să ai așteptări.

Într-o astfel de conjunctură, desigur, artistul are nevoie de adaptare. Sunt autori cu o scriitură filozofică și plină de prețiozități – nimic de criticat în asta, dar, atunci, trebuie să fie conștienți că se vor adresa doar unei  anume nișe de public. Artiștii între ei ar trebui, probabil, să fie mai uniți, pentru că bumerangul  unei societăți lipsite de cultură îi poate lovi pe toți, nu doar pe unii.

Putem da vina pe revoluția informatică și n-am greși foarte mult, dar este un mers firesc al progresului tehnic, iar opoziția față de acest lucru ar fi sortită eșecului. Va fi nevoie de un echilibru afectiv, ca reacție corectă. Va fi nevoie de o echilibrare mentală și afectivă pentru a ne păstra sănătatea în secolul robotizării. Din acest punct de vedere orice formă de artă va reprezenta un act medical de prevenție și de tratament.

Un copil care citește va fi un adult care gândește.

Imagine gratuită Pixabay.com

FALSA REALITATE

Dezastrul actual din toate domeniile (cultural, social, politic etc.) pare să fie dictatura minorității. Fiind puțini, cei minoritari se adună mai ușor, ajutați și de spațiul virtual. Se uită unii la alții metavers și pervers, li se pare dintr-o dată că sunt mulți, că ei sunt cei mai mulți. Câștigă putere, dar pierd contactul cu realitatea și dintr-o dată au percepția că ar fi majoritari. Se străduiesc să creeze un curent capabil să întoarcă o piramidă cu vârful în jos, care va sta într-un echilibru fragil.

Apoi explică celorlalți, născocesc argumente, încercând să convingă lumea că excrementele miros a parfum, iar dacă tu ești unul dintre „ceilalți” și în continuare simți vreun iz neplăcut, vei fi considerat un nesimțitor. Îți spun că morala înseamnă moravuri și au pretenția să-i crezi. Îți spun care este culoarea pe care trebuie să o vezi, iar dacă nu vezi la fel vei fi considerat daltonist social. Îți spun ce trebuie să simți, ei nesimțind nimic. Îți explică doct din ce este compusă mașinăria războinică, iar dacă nu ești de acord cu șuruburile folosite, cu mașinăria sau măcar cu războiul, ești considerat căzut pe frontul de est. Îți spun că greșeala este esența purității, că praful cu care îți poluează intelectul este aurit...

Cât de bine stai în propria ființă? Cât de bine te agăți de valorile morale, singurele care îți pot conduce pașii spre adevăr?

- Eseul integral îl puteți citi dând clic AICI -

Imagine gratuită Pixabay 

© 2022 simonamihutiu.ro