Viața personajului principal este dată peste cap de către roboți, prin criteriile lor stricte, lipsite de empatie și de nevoi umane pe care doar alte ființe umane le-ar fi putut înțelege. „Minutul de lectură”, „minutul de muzică”, „minutul de somn” sunt programe care nu se pot plia cu succes pe imprevizibilul uman, ca stare, ca și chef, ca și disponibilitate. Comunicarea este dificilă și prin faptul că roboții nu înțeleg cuvinte și expresii, iar atunci când le caută în baza lor de date le găsesc fără să le înțeleagă cu adevărat semnificația. „Mia: - Lăsați-o baltă!...Ați înnebunit? Ce faceți…Ați spus să lăsăm o baltă…”; „- Dacă „mor”? – Căutăm item „mor”. Așa. Am găsit. „Viața și moartea sunt același lucru!”. Diferențele se văd, se simt și chiar se comentează, între personajul principal și roboți, la tot pasul, desigur, de multe ori cu exasperare din partea umană. „- Mia: Noi, oamenii suntem diverși, niciunul nu-i la fel cu altul! Și asta pentru că avem și bune și rele!...Noi (roboții) avem doar bune!”.

       Dialogul halucinant, ca între protagoniști din lumi diferite, începe să „se înmoaie” pe măsură ce roboții învață din expresiile și cuvintele octogenarei de îngrijit, căutând să-și explice o serie de  itemi, aflați sau neaflați în baza lor de date. Ce înseamnă „mor”, „suflet”, „a se ruga”, „Tatăl nostru care ești în ceruri”, „Doamne”, „fericirea”, „libertatea”, „empatia”, „iubirea”, „Domnul” etc.? În acest ritm, roboții ajung să pună întrebări, ce ies de sub sfera strictă a softurilor lor. „Doamnă Mia, am rămas cu o nelămurire: pe dumneavoastră cine v-a inventat?”. Ba mai mult, încetul cu încetul, roboții îngrijitori prind caracteristici umane, acționând în consecință. „Sunt speriat, Kai. Și eu Max. Noi nu am fost învățați să glumim. Nici să ne speriem”. Atunci când Mia o dorește înapoi cu disperare pe Vetuța, îngrijitoarea ei umană, roboții găsesc soluția să o aducă „înapoi”, dar altfel. „Ce ați făcut cu Vetuța? Am introdus-o în theta-vers. De acolo putem să o aducem în orice moment ați dori. O, Doamne, am crezut că este reală!”.

       Cu timpul, roboții încep să lăcrimeze, să simtă, să mintă și chiar să se îndrăgostească unul de altul, semn că „ne-am defectat”, după cum afirmă unul dintre ei, așteptând să fie înlocuiți de către alți roboți mai performați, datorită semnalului neîntrerupt cu Centru, unde s-a luat la cunoștință de ceea ce se petrece. Ba mai mult, roboții gândesc și în cheie apocaliptică, pentru ei: „În momentul în care roboții firmei vor fi înlocuiți de oameni, își vor pierde prestigiul”. Și totuși ca să se salveze de înlocuire, care înseamnă moartea lor, se gândesc să fugă sau chiar și altceva: „Putem face un back-ul al informațiilor doar pentru noi și să ne creăm propria memorie. Poate că am putea să o folosim în avantajul nostru, ca să supraviețuim”.

       Finalul piesei este unul nu numai uman, ci și strict spiritualizat, care este până la urmă, cireașa de pe tortul evoluției umane. Lângă Mia, care moare din motive naturale…. „Rob Max (se pune lângă ea, în genunchi): – Doamne, ajută-ne! Rob Max și Rob Kai: – Doamne, iartă-ne greșelile, că nu știm ce facem! Doamne, păzește lumea asta de ce-i rău! Din preaplinul tău, dă-ne și nouă speranță și iubire!”

       Piesa de teatru este chiar impresionantă! Ea are mult mai multe întrebări, decât răspunsuri. De fapt, în lucrul acesta stă frumusețea și forța ei!

Recenzie de Răzvan Ducan, apărută în revista VATRA VECHE nr. 9 / 2023