În ciuda aprehensiunilor Miei când află de colaborarea cu cei doi roboți, relația se dovedește benefică, în orice caz deloc conflictuală, pentru că mașinile execută totul conform prescripțiilor tehnice.  Savoarea dialogului începe acolo unde roboții sunt provocați să gândească realități necunoscute lor, cum ar fi sufletul, iubirea, empatia, libertatea, sclavia, puterea de decizie, raportarea la divinitate. Într-o manieră pedantă, de aici și hazul piesei, roboții caută febril în baza lor de date ce se spune despre acele concepte morale, psihologice, chiar filosofice. Cu o continuă uimire se discută teme dintre cele mai profunde. Doamna Mia îi tratează multă vreme ca pe niște entități mecaniciste de la care nu poți aștepta mai mult decât le-a fost turnat în cap. Într-o oarecare măsură se teme ca nu cumva să fi fost planificați să facă răul. Ei o asigură că pentru cauzarea răului sunt alte tipuri de roboți și nu este cazul lor.

       Treptat relația dintre Mia și cei doi roboți se ameliorează, pentru că roboții sunt capabili să învețe lucruri noi tot cercetând baza lor de date și ascultând la reflecțiile fostei profesoare. Asistăm la un proces de umanizare a roboților, care descoperă emoțiile umane:  atracția reciprocă, iubirea, suferința unei posibile despărțiri, empatia. Ei o văd pe Mia plângând la auzul unui poem de Radu Gyr, care-i trezește amintiri dureroase. probabil despre o posibilă detenție a tatălui ei.  Și așa spațiul auster al garsonierei doamnei Mia, aproape ca o chilie mănăstirească, se umple de căldura trăirilor omenești. Această umplere culminează cu finalul când, copleșită de dorul fiului de la capătul lumii,  Mia îi cere lui Rob Max să i-l aducă virtual.  Rob Max i-l aduce prin Theta-vers. Are loc o convorbire sfâșietoare între mamă și fiul ei alienat, în comparație cu care roboții se dovedesc a fi mai umani. Mama nu se plânge de nimic, dorind să nu-l supere. Ea, cea care e crucificată pe patul suferinței îi ascunde fiului adevărul într-un ultim elan de protecție maternă. Lui Rob Kai i-au dat lacrimile la auzul acestui dialog. Recuperarea fiului n-a fost însă adevărată, dar Rob Max a făcut gestul ca s-o fericească pe Mia:  ”Am mințit ca un om, dar nu-mi pare rău! Vezi ce fericită arată doamna Mia acum?”(p. 61). Este aceeași minciună vitală cu care ne întâlnim în piesa Rața sălbatică a lui Henric Ibsen.

       Deciși să nu se despartă pentru că se iubesc, cei doi roboți se duc s-o anunțe pe doamna Mia că pleacă înainte de sosirea celor de la RoboHelp. Doamna Mia însă își dăduse obștescul sfărșit între timp. Roboții cad în genunchi și se roagă, așa cum o văzuseră pe dăscălița lor. Îi cer Domnului să păzească lumea de rău și să-i dea iubire și speranță. La drept vorbind o asemenea rugăciune are ecou în multe inimi dacă ne gândim la umanitatea aflată în cel mai tensionat moment al ei de la războiul mondial încoace.

       Cu o economie extremă de mijloace artistice, în manieră clasică Simona Mihuțiu a creat un text autentic, tulburător, reflectând cu grație asupra temelor majore cu care ne confruntăm astăzi. Scriitoarea a dobândit o tonalitate a ei, inconfundabilă, învăluitoare, stăruind mult după încheierea lecturii. Concluzia piesei este că robotizarea nu se va substitui ființei umane în toată complexitatea ei, dimpotrivă dominant rămâne omenescul.

Recenzie de Silvia Urdea, apărută în revista VATRA VECHE nr. 9 / 2023