„După iarbă, modestia este cea mai călcată în picioare.” – GRIGORE VIERU

       Destinul l-a găsit pe Grigore Vieru „la marginea unei iubiri”, „în verdele adânc al vetrei”, pe malul stâng al Prutului, pe acel „pământ plâns pe furiş”, într-un loc „spulberat de năprasnice vânturi”.

 

       Destinul i-a întins mâna, iar poetul, fără a mai sta pe gânduri, i-a luat-o și a sărutat-o cu toată credința, speranța și dragostea sa. Ca o ironie a sorții, Vieru s-a născut în România, în satul basarabean Pererâta, în 14 februarie 1935, fiind nevoit să trăiască și murind în cele din urmă în Republica Moldova, în 18 ianuarie 2009 la Chișinău. Ce paradox încărcat de semnificație tristă! Născut pe plai basarabean, Grigore Vieru a purtat nemijlocit pe umeri povara, năpăstuirea semenilor săi, despărțiți de frații lor. Cu privirea ațintită mereu spre malul celălalt al Prutului, a plâns cu lacrimile celor mulți, le-a transformat în cuvinte și le-a rânduit apoi în vers,  purtându-le jalea. „Ei ne hăcuiră graiul / Și doina, și harta!”

 

       Grigore Vieru a continuat ceea ce Alexei Mateevici începuse la început de secol XX, când redeștepta prin scrierile sale conștiința națională și dorința de reîntregire a neamului. Alexei Mateevici nu a avut șansa să vadă acest vis împlinit, murind în 1917, dar a lăsat ca testament o comoară literară, poezia Limba noastră, alături de convingerea că limba română a fost matca în care neamul s-a regăsit cu credință, mereu și mereu.(...)

 

– textul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi dând clic AICI

   de SIMONA MIHUȚIU

       

       Cândva, participând la un congres medical într-o capitală europeană, am asistat la o confruntare de opinii între un coleg de-al meu, care cocheta cu ideea de a pleca din țară și un altul care tocmai se întorsese definitiv după ce lucrase aproape opt ani în străinătate.

      Primul își exprima obida în legătură cu salariile medicilor, pe atunci deplorabile, considerându-le umilitoare, dar și în legătură cu sistemul sanitar insalubru din România. Cel de-al doilea se săturase de multitudinea de umilințe pe care, ca român, le îndurase, în ciuda unui loc de muncă norocos din punctul de vedere al remunerației.
       -  Oare ce este mai ușor de îndurat, l-a întrebat colegul meu, să te umilească un străin în țara lui sau să fii umilit de ai tăi în propria țară?

       Cumva, această întrebare aparent fără răspuns, m-a urmărit un timp. Mi-am răspuns mai târziu, întrucât, atunci, pe loc, gândirea mea era cuprinsă doar între parantezele desemnate de cele două posibilități. Răspunsul corect este: nu ar trebui să fii umilit niciunde!

       Evocarea acestei amintiri, precum și convingerea mai veche, mi-au fost trezite acum de lectura „Fragmentelor din Babylon” ale Silviei Urdea.
      „M-am săturat să fiu umilit şi minţit în propria ţară, m-am săturat de sărăcie, când ştiu cât de bine s-ar putea orândui lucrurile la noi, dacă ar fi cine s-o facă”, spune d-l Morariu, unul dintre protagoniștii cărții. Am trăit emoțional toate umilințele îndurate de eroina cărții, nimeni alta decât autoarea, la începutul strămutării sale pe pământ american. Am așteptat cu sufletul la gură împlinirea „visului american” pentru această femeie demnă, personalitate de excepție, dotată cu o inteligență sclipitoare și cu o natură de om luptător, perseverent, răbdător.

 

Nu-i de mirare că scena pensionării mi-a smuls lacrimi. Aplauzele colegilor, respectul acestora au fost totodată și aplauzele mele pentru această eroină, un termen folosit de autoare pentru a caracteriza pe mulți dintre cei care, întâlnind obstacole majore în țara „ogarului cenușiu”, reușesc în cele din urmă să le învingă. (...)

 

– textul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi AICI

       M-am aplecat asupra lecturii acestui volum cu sentimentul că mă aflu în fața unei cărți cu valoare de document istoric, cu precădere pentru istoria literară. Și chiar așa s-a și dovedit a fi! Pentru cei care n-au avut șansa de a-l cunoaște personal pe Nichita Stănescu, prezentarea interviului cu dumnealui, luat de domnul Nicolae Băciuț, precum și memoriile celor care l-au cunoscut, ne apropie mai mult de omul din spatele „necuvintelor”, pentru a-l putea mai bine recepta, înțelege și iubi.

       Practic, Nicolae Băciuț ne prezintă un cristal, fiecare fațetă a acestuia putând figura emblematică a lui Nichita, așa cum a fost ea receptată de memoria celor care l-au cunoscut și care și-au înscris hemografic amintirile legate de poet.

       Tot ceea ce este cuprins între paginile acestui volum, îmi întărește credința pe care o aveam de altfel, că Nichita Stănescu a fost un genial, iar noi, românii extrem de norocoși ca acest genial să se nască printre noi, în patria pe care a iubit-o cel mai mult, limba română. Interviul luat de Nicolae Băciuț pune în lumină acea minte sclipitoare, acel har al comunicării pe care îl avea Nichita, dincolo de cel poetic. „ Am impresia că vine de undeva din esența lumii, dintru dumnezeire, ca un înger purtător de har”, scrie despre poet, domnul academician Ioan Aurel Pop. Ce poate fi mai ilustrativ în acest sens decât dedicația, atât de spontană, de fabuloasă, nichitiană pur-sânge, făcută celui care-l intervieva, adică poetul Băciuț: „al meu, privit de al său”.

       Evocarea prietenului său propiat, pe care cei din familia lui Stănescu îl numeau frate, Mihai Bandac, se înscrie tot în acest context. Nichita Stănescu, întrebat la Londra în 1969 de către o ziaristă în ce sistem ar vrea să trăiască dacă s-ar mai naște din nou, socialist sau capitalist, a răspuns „zâmbind complice:  în cel de al treilea…!” Și, desigur, multe alte exemple am putea da.

 

       Nichita are ceva demiurgic, privind de la o anumită distanțare evenimentele, întâmplările, extrem de tolerant cu acestea, dar și cu ființa umană, convins fiind că „a te îndepărta nu înseamnă a nu mai vedea ci, dimpotrivă, a vedea mai bine! ” Este o caracteristică pe care o regăsim și la Eminescu. (...)

 

– textul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi AICI

Cronică de carte:

 

„VĂ PUP, CIOCOFLENDERILOR”,

de Nicolae Băciuț

Gândurile care îmi dictează aceste rânduri nu sunt inspirate doar de figura lui Florin Piersic, acest „mare ciocoflender al teatrului românesc”, ci și de cea a domnului Nicolae Băciuț, „acest Domn al culturii transilvane”.

 

„Vă pup, ciocoflenderilor”, cartea domnului Băciuț, pe care am avut ocazia să o citesc recent, este un elogiu adus marelui actor și se înscrie, în opinia mea, printre cărțile document care vor rămâne peste timp. Este o reverență pe care autorul cărții o face în fața marelui actor, cinstindu-l. Printr-o reacție reflexă facem și noi același lucru, atât în ceea ce privește legendara figură a lui Florin Piersic, cât și în fața omului care a realizat la ceas aniversar, acest omagiu scris. Și nici nu ar putea fi altfel pentru că, așa după cum afirmă autorul, „Noi suntem parte din acel public, pe care Florin Piersic l-a iubit, îl iubește și căruia i s-a dăruit cu toată viața sa.” (Nicolae Băciuț)

Este de apreciat îmbinarea dintre demersul jurnalistic și cel beletristic, cu realizarea unei cărți plăcute lecturii, dar, personal, m-am lăsat atrasă mai mult de aerul familiar cu care domnul Nicolae Băciuț își împărtășește amintirile, cititorilor săi. Ca pentru a întări această impresie, o serie de fotografii însoțesc rândurile cărții. (...)

 

–    textul integral al Simonei Mihuțiu îl puteți citi AICI

© 2024 simonamihutiu.ro