Judecăm autorii după amprenta pe care ne-o lasă în suflet opera lor, după modul în care suim și coborâm „raiul” literar împreună cu cel care a așternut cuvintele în pagini. Nu mă așteptam ca o carte de memorii să-mi lase o impresie atât de puternică. „Căderea din Rai” am lecturat-o cu scopul de a-l cunoaște mai bine pe cel care a dat viață unor poezii pline de farmec, de care m-am lăsat cucerită definitiv, poetul Horia Bădescu.

 

       Stilul de scriere, unduitor, emoționant, m-a prins în mrejele sale încă de la primele pagini, reușind să mă imerseze în emoționanta evocare a locului și timpurilor descrise de autor. Horia Bădescu  m-a luat de mână și m-a purtat pe valea Arefului, trăind alături de domnia sa acea legătură puternică, cu satul românesc. Metaforele sale au o naturalețe înduioșătoare, aliniind frumusețea textului la frumusețea rurală descrisă. Un „rai” și locul, dar și rândurile scriitorului.

 

       Amintirile legate de acele vremuri postbelice, încărcate de autenticitatea unor întâmplări sfâșietoare au și valoare istorică. L-am cunoscut și eu în copilărie pe soțul verișoarei tatălui meu, fost avocat, fost deținut politic pentru singurul motiv că era membrul unui partid politic, altul decât Partidul Comunist aflat la putere. Când l-am cunoscut eu, era vânzător de loz în plic. Ochii adânci, în care parcă încăpea toată înțelepciunea lumii, în contrast cu aspectul general firav, au lăsat o puternică impresie copilei care eram.  Nici el nu putea vorbi despre vremurile de detenție. „Să mă înțelegi, bine, Vasile, îi spunea el tatălui meu, nu mi-e frică! După ce am trăit ceea ce am trăit, nu mai poate să-mi fie frică de nimic, doar că mi se pune un nod în gât când îmi amintesc și nu mai pot să scot niciun sunet.”

 

       Poate și de aceea tragedia învățătorului din Aref, deținut politic pentru vina de a fi aparținut Partidului Țărănist, tatăl poetului Bădescu, m-a impresionat, răscolind prin cotloanele memoriei mele.

 

       Figura mamei poetului, o personalitate excepțională, parcă veghează din spatele tuturor cuvintelor scrise de autor, fiind legătura indisolubilă cu locul, cu timpul sau veșnicia, o pledoarie pentru importanța a tot ceea ce înseamnă familie, demnitate și moralitate. . „Suntem ceea ce vrem să fim” – iată, sintetic, încăpută în cuvinte, o întreagă filozofie de viață! În vremuri de mare restriște se nasc adesea mari caractere și se dezvoltă un filon de moralitate și credință, poate ca reacție necesară la anormalitate, teroare, sărăcie și blestem.

       În momentul în care am închis cartea, am avut convingerea că șansa dăinuirii noastre este acolo, la firul ierbii, în satul românesc, pe care avem datoria de-al proteja, de-al dezvolta, păstrându-i în același timp tradițiile.

       „Lumea în care am crescut eu părea, în pofida a tot și toate, să-și afle căile și resorturile în afara duratei. Adevărurile ei, peste care timpul trecea în tăcere sau uneori, cu vuiet de cascadă, stăteau încă în neclintirea veacurilor.

      Satul părea veșnic, ce iluzie, Doamne!, fiindcă își întemeia ființa și existența, umanitatea lui cea mai profundă, pe veșnicia imanentă lumii. Nicăieri, ca în această „sălbăticie” domesticită care e satul, nu te afli mai aproape de sâmburul vieții, mai în firescul alcătuirii universului. Dumnezeu umblă ca și tine desculț prin roua dimineții ori prin pulberea serii”. (Horia Bădescu)