Cred că poetul era dornic permanent de comunicare, cred că harul său era însuflețit de prezența celor din jur care îi treceau pragul. Confesiunile mamei și ale surorii sale, de o valoare inestimabilă, sunt puternic amprentate de durerea pierderii și, desigur, trebuiesc interpretate în această cheie, dar nu-i mai puțin adevărat că Nichita  fost un generos, dăruindu-se. L-aș asemui cu acei medici care, nedorindu-și neapărat mai mulți pacienți, nu i-ar putea refuza pe niciunii dintre cei care, în mod direct, le-ar cere ajutorul.

       Pe cât de genial era,  pe atât de modest, o caracteristică a celor care sunt deținătorii unei comori spirituale aparte.
Autorul, Nicolae Băciuț, surprinde momente de importanță fundamentală, de glorie, nu doar pentru Nichita Stănescu, ci pentru întreaga poezie românească.  Este impresionant drumul făcut de tânărul pe atunci, Nicolae Băciuț, până la Struga, special pentru a fi de față la decernarea „Cununei de Aur”, în 1982 și emoționant îndemnul primit de acesta din partea mentorului, Romulus Guga: „Să-ţi foloseşti cuvintele iubindu-ţi limba şi neamul. Să fii pe măsura literaturii care aduce cununa. Să nu iubeşti frumuseţea care îţi fură ochii, ci pe cea care îţi îmbată sufletul. Să nu te laşi înspăimântat de oboseală şi drum lung. Caută-ţi prieteni, ţie şi limbii pe care o vorbeşti”.
Nicolae Băciuț a respectat întocmai aceste sfaturi atunci și în toți anii care au urmat după aceea, demonstrând acest lucru și acum, prin realizarea acestui volum omagial.
Interviurile și fotografiile de la Struga sunt mărturii de mare valoare. Cuvintele lui Nichita rămân pentru posteritate: „Consider, spunea poetul, acest premiu ca fiind acordat poeziei noastre în genere şi prezenţei ei, din ce în ce mai prestigioase, între literele universale”.
Pentru a aspira la universalitate, dincolo de genialitatea scriiturii, sunt necesare traduceri în alte limbi, dar, așa după cum corect subliniază Ioan Milos, „nu-i suficient să-ţi traduci literatura, ci şi să ştii să ţi-o impui.” A traduce pe Nichita Stănescu înseamnă a traduce spiritul, şi folosesc aici expresia lui Nichita, nobil de dor şi dumnezeiesc al poporului român, spunea Tașko Sarov. Minunat!

       Nichita a atins un absolut, la care ne raportăm. Dacă pe Eminescu îl purtăm în sânge pe Nichita îl respirăm. Voi argumenta prin însăși cuvintele lui Nichita, menționate în paginile acestei cărți: „poetul seamănă cu o moașă a satului care ajută o femeie pe câmp să nască. Dar a compara moașa cu miracolul nașterii ar fi ca și cum i-ai cânta un cântec surzilor. Poezia unui poet încurajează poezia intimă a fiecărei persoane. Poetul este mai mare cu cât cei care îl citesc îl descoperă nu pe el, ci pe ei înșiși.” Genial spus!
Nu sunt de acord cu afirmația poetului Adam Puslojik: „Iar acum, fără el, nici întrebările, nici răspunsurile nu au niciun înţeles. Sau n-au niciun rost”, dar le înțeleg, pentru că își au sorgintea în durerea pierderii unui prieten. Mi-aș putea imagina acum pe cei doi prieteni stând la o poveste, undeva, într-un colț de Univers.
Limba română este cea care ne-a ținut uniți de-a lungul veacurilor. Atât timp cât ea va exista, Nichita va exista și el. El a pătruns în conștiința națională. Niciun detractor nu poate opri asta. Români au simțit ceea ce atât de sugestiv a afirmat Marin Mincu: „Poetul mare, din toate timpurile, face politica proprie!”și nu pot fi decât mândri că Nichita i-a „citit” atât de bine pe ei, cititorii.

       Deci, cel mai important lucru care trebuie făcut pentru posteritatea, nu doar a lui Nichita și a lui Eminescu, ci a tuturor oamenilor valoroși ai literaturii române, este  de a avea grijă de limba și literatura română „ca de un odor de preț, venit din trecut, ca pe o cheie a succesului nostru național pentru viitorÎ (acad. Ioan Aurel Pop)
Nu întâmplător în ultimele capitole ale acestui volum, atenția domnului Băciuț se concentrează pe importanța cultivării limbii și literaturii române încă de pe băncile școlii. Toți semnatarii sunt unanimi în părere. Este necesară o reformare a importanței acordate acestei discipline de studiu și a modului de predare.

       Într-un alt context afirmam că evoluăm cu poezia lui Stănescu. Îl învățăm perpetuu. Dar nu am putea să-l înțelegem pe poet dacă nu îi cunoaștem bine pe înaintașii acestuia.
Ne mai trebuie încă ceva important!  Ne-o spune însuși Nichita: „a înţelege poezia înseamnă a putea iubi. Şi e greu, e foarte greu să poţi iubi”.

       Am întors ultima filă a volumului cu sentimentul îmbogățirii mele spirituale, cu o admirație crescută pentru Nichita, pe care simt că-l cunosc mai bine ca personalitate după această lectură, dar și cu un gând de gratitudine îndreptat spre Nicolae Băciuț, cel care a făcut acest demers omagial, un mare poet, la rândul său. Câștigarea premiului Nichita Stănescu de către acesta este o recunoaștere a meritelor sale ca poet,  dar și a strădaniei sale neobosite de a veghea asupra limbii și culturii române. Este cu atât mai potrivită această distincție în ceea ce-l privește, cu cât l-a venerat pe Nichita „ca pe o duminică în care stau îngrămădite toate zilele săptămânii, adică luni, adică marţi, adică miercuri, adică joi, adică vineri, adică sâmbătă, adică duminică”.

Eseu de Simona Mihuțiu, publicat în Vatra veche, supliment nr 3 / 2023