Proză

Foto: Lia Tătar

Proză:

Proza este emoția încărcată în cuvânt pentru ca apoi să fie pilotată cu speranța de a ateriza în grădina sufletului tău, cititorule!

Lapte și miere

Nu-mi place laptele, iar mierea prea puțin față de cum ar fi necesar, dacă ținem cont că este un aliment atât de complet și de sănătos! Astăzi însă, mi s-a făcut dor de aceste produse alimentare și mi-am dorit să le iau direct de la producător – un fel de garanție a păstrării tradiției și a ingredientelor sută la sută naturale. Prin urmare, auzind că în oraș s-a deschis un târg cu produse alimentare naturale și autohtone, m-am repezit într-acolo, sperând să găsesc ceea ce caut. Piațeta improvizată era frumos amenajată și arăta animată. Era în ton cu diversitatea cromatică a tonurilor de toamnă, anotimpul în care culegem roadele, adunăm ceea ce am semănat. Tarabele erau dispuse în cerc, astfel încât puteai să ai o imagine de ansamblu, doar aruncând o privire.

Mi-a atras întâi atenția o cucoană cam guralivă după gustul meu, dar care, în ciuda faptului că arbora un aer modern, se integra perfect noțiunii de piață. Își lăuda în gura mare marfa, practic era cea mai vocală dintre toți piețarii. Avea o tarabă plină de beculețe multicolore, în toate nuanțele curcubeului. Era frumușică și îmi zâmbea larg, astfel încât nu este de mirare că m-am dus, încrezătoare, spre ea.
— Haideți, haideți, avem cele mai bune sortimente de miere, îmi zâmbi ea, larg. Vă dau un borcan mai mare, mai mic? Să știți că vând cel mai ieftin dintre toți de pe-aici!

...

(pentru a citi povestirea integral, dați clic AICI)

Foto: Sanda Bursașiu

Rămâneți cu Dumnezeu

Au trecut de ceea ce era mai greu, coborând pante abrupte, sprijiniți de lanțurile fixate în stâncă, apoi urcând din nou. Cori și Sorin, gâfâind ușor, se apropiau de coama muntelui. Pentru ei aceste drumeții au devenit un mod de viață. Se contopeau cu natura până într-acolo încât nu mai știau dacă ei suiau pe-acele poteci sau potecile îi suiau pe ei. De multe ori se abăteau de la traseul marcat, mânați de curiozitate și bazați pe lunga lor experiență care îi împiedica să se rătăcească. Acolo, în vârf, departe de zgomotul orașului, de vâltoarea acestuia, se simțeau mai liberi, mai împliniți, mai fericiți.

La înălțime, timpul părea să se scurgă altfel, mai repede, dar mult mai viu, mai intens. Celor curioși care îi întrebau de ce fac drumeții montane aproape le fiecare sfârșit de săptămână, ei le motivau prin necesitatea de a-și dezmorți trunchiul, iar Sorin, medic de profesie, enumera o grămadă de efecte pozitive pentru sănătate pe care le are activitatea fizică. Realitatea era însă că se molipsiseră de „beția muntelui”, un sindrom cu care, odată ce te-ai contaminat, nu mai ai scăpare, dând dependență.

Din când în când se opreau să-și mai tragă sufletul și aruncau câte o privire în jur. Nici nu era cazul să-și vorbească. Încântarea li se citea în privire când admirau, ca acum, toate nuanțele amestecate prin frunzele copacilor, de la verde la ruginiu. Era o feerie de culori împletite care renășteau toamna și care, prin frumusețea cu care întâmpinau privirea drumeților, amăgeau, făcându-i să uite că în curând toată această beteală autumnală avea să cadă.

Soarele se strecura cu discreție printre ramurile fagilor. Era o zi de toamnă frumoasă, nici prea caldă, nici prea rece, numai bună de drumeție. Se auzea Slatina curgând vioi în vale, dar, în liniștea montană, sunetul ei părea o melodie care îmbia la relaxare. O acompania foșnetul câtorva frunze căzute și ciripitul păsărelelor care își comunicau una alteia prezența în pădure a unor intruși.

Cori și Sorin se ridicară de pe buturugă, încheindu-și popasul. Mai aveau puțin până în Poieni, un cătun însemnat pe hartă, ultimul înainte de a ajunge chiar în vârf...

(pentru a citi proza integral, dați clic AICI)

Ultima plimbare

Am urât-o! Îmi amintesc și acum ziua aceea în care am văzut-o prima dată. Era iulie, cald, fără nici măcar o adiere de vânt. Parcă întreaga natură stătea nemișcată, într-o stare de așteptare. Mami și tati ieșiseră în curte, să se bucure de sâmbăta liberă, de aer, de soare și, speram eu, de niște grătare, un pic mai târziu. Știam că e sâmbătă, pentru că era prima zi din săptămână în care ei nu mă lăsau singur, ci îmi țineau de urât. Și eu le țineam de urât lor. Apoi urma duminica, o altă zi binecuvântată. Restul zilelor erau monotone. Mami mă pupa pe frunte în fiecare dimineață înainte de a pleca.

—Serviciu, îmi spunea ea cu un aer resemnat și obosit.

Detestam de fiecare dată, în fiecare dimineață, plecarea lor. Nici acum nu înțeleg de ce nu puteau sta acasă în fiecare zi. Nu vedeau ce bine ne simțeam împreună, toți trei? Detestam zornăitul de chei care, invariabil, anunța ieșirea ei pe ușă, dar și zgomotul acela înfundat al drăcoveniei în care se urca tati. Scârțâitul de roți care îmi irita timpanul. Eu îi așteptam cuminte pe colțar să se întoarcă. Până la sosirea lor nu făceam nimic, absolut nimic. Aș fi putut să mă răzbun, rupând niște foi albe și foșnitoare, din acelea scrise de mami, dar am învățat că asta o supăra foarte rău. Aș fi putut să mă joc cu o grămadă de jucării pe care le primisem...

(pentru a citi proza integral, dați clic AICI)

Atât de singur

Sunt amintiri și amintiri...

Pe unele aș vrea să le fac uitate, dar nu pot. Se țin scai de mine ca umbra de soare. Pe astea le-aș vrea băgate într-un bagaj pe care să nu-l mai deschid niciodată, nici măcar la plecarea în ultima mea călătorie. Dacă ar sta în puterile mele le-aș transforma în scrum.

Pe altele aș vrea, însă, să le port mereu, să mă însoțească până în ultima clipă a vieții. Aș vrea să mă pot întoarce iar și iar la acel trecut, să retrăiesc prinosul de fericire care mi-a fost dat în acele momente. Aș zăbovi un pic pe-acolo. Cum timpul nu îmi face această favoare, curgând deodată cu mine, fac un compromis cu el și păstrez vii amintirile. Atâta îmi rămâne. Și această bogăție nu vreau să o pierd niciodată, la nici un pariu prins între mine și parșiva senilitate. De o vreme încoace memoria mea dă rateuri ca o bujie stricată. Nici inima nu se simte prea bine, dar de ea nu îmi mai pasă. Florica a ajuns la capătul drumului său terestru mai repede decât mine. Cât să fie de atunci? Trei ani? Sau doi?

Îmi amintesc exact ziua ei de naștere, chiar și cea de căsătorie, deși când eram împreună mereu uitam, dar nu sunt niciodată sigur în legătură cu data morții. Probabil este un mecanism de apărare al creierului și al sufletului deopotrivă, parcă s-au înțeles să rețină doar lucrurile plăcute. De atunci doar o spaimă am: să nu-mi pierd amintirile frumoase, să o păstrez, cumva, lângă mine. „Până ce moartea ne va despărți” spune jurământul sacru, dar care moarte nu precizează. Eu aș fi vrut să fie vorba de moartea mea, nu a ei. Egoist! Dar, n-aș fi vrut să mor de două ori!

De aceea faptul că uit unele lucruri mă pune pe gânduri. Mă surprind mergând în bucătărie după ceva și uit după ce mă duc și asta se întâmplă din ce în ce mai des. Ieri am lăsat ușa de la apartament deschisă. M-am speriat când am găsit-o așa. Primul gând a fost că mi-au intrat hoții în casă, dar nu, nu era nimic deranjat. Toate erau la locul lor. Apoi am bănuit-o pe vecina de la trei. Ea are un rând de chei și mai vine să mai dea cu mătura, să mai șteargă un praf, să vadă dacă mai respir... (...)

(pentru a citi proza integral, dați clic AICI)

Basm:

Pentru mine, acum basmul înseamnă aducerea aminte. Păstrez amintirea copilului care am fost, după cum, probabil, o facem toți, unii mai rar, alții mai des. Fără doar și poate, basmul îl asociem copilăriei. El ne-a format în mare măsură, dezvoltându-ne imaginația. Ne-a pus aripi la vârste fragede. Ne-a educat, pentru că un basm bun are morală, are etică. Datorită basmelor pe care ni le citeau părinții, am privit cu respect cartea. Întâi cartea din care ne citeau, apoi cartea pe care ajunseserăm să o citim singuri. Astăzi știu că scriitorul de basme trebuie să fie un excelent povestitor și să aibă acea blândețe a sufletului, pe care să o regăsești între file.

Iarna și povestea ei

A existat cândva un ținut de basm. Era feeric, alb, dar mai presus de toate era un loc al bucuriei. Nimeni nu cunoștea ce este sentimentul de tristețe sau de supărare. Acestea le erau străine complet. Acolo domnea Iarna, frumoasă, măreață. Deși era departe de tot ceea ce era lumesc, dincolo de nori, Iarna nu se simțea niciodată singură. Înconjurată de copiii ei dragi, și erau mii, micuții și pufoșii fulgi de nea, nu avea timp să se simtă singură sau alungată de pe pământ. Își construise pe acolo frumoasa împărăție, cu mulți ani în urmă...

Trecuse mult timp de atunci, într-adevăr. Fusese alungată de pe Pământ de puternicul Soare. Mai exact plecase ea, neputând suporta ardoarea Soarelui, iubirea lui arzătoare, care la cea mai mică atingere reușea să-i topească sufletul. Pe Pământ toată lumea îl proslăvea. Mulți i se închinau, unii cu teamă, alții iubindu-l sincer. Aveau motive, desigur. Le aducea ziua, iar în zori, când apărea în toată măreția sa, înveșmântat în splendide culori roșiatice, lumea respira ușurată, mulțumită că mai primea în dar o nouă zi. El strălucea de atâta frumusețe, făcând ca totul să crească în jur. Pomii se înălțau, păsările cântau tot timpul, câmpurile rodeau, iar florile se întreceau, în frumusețe și te îmbătau cu miresme.

Deși îi recunoștea meritele, ea nu a dorit să se supună Soarelui. Din mândrie? Da, categoric a fost și asta. Din teamă? Și asta. Din invidie? Trebuia să recunoască faptul că, din când în când, acest sentiment neplăcut o împungea în inimă. Cei din teritoriul ei se duceau, rând pe rând să se închine Soarelui, își cedau de bună voie bucata de Pământ pe care locuiau. Nu mai aveau gheață sau zăpadă, dar aveau flori, fluturi și copaci încărcați cu poame. Cum putea ea să concureze cu așa ceva?

Odată, într-o dimineață, pe când ea medita asupra acestor lucruri pe marginea unui lac de munte, bucurându-se de culoarea lui de azur, Soarele ... (...)

Întregul basm al Simonei Mihuțiu îl puteți lectura dând CLIC AICI

Întoarcere la pagina DIN CONDEI