ATÂT DE SINGUR

       Sunt amintiri și amintiri...

       Pe unele aș vrea să le fac uitate, dar nu pot. Se țin scai de mine ca umbra de soare. Pe astea le-aș vrea băgate într-un bagaj pe care să nu-l mai deschid niciodată, nici măcar la plecarea în ultima mea călătorie. Dacă ar sta în puterile mele le-aș transforma în scrum.

       Pe altele aș vrea, însă, să le port mereu, să mă însoțească până în ultima clipă a vieții. Aș vrea să mă pot întoarce iar și iar la acel trecut, să retrăiesc prinosul de fericire care mi-a fost dat în acele momente. Aș zăbovi un pic pe-acolo. Cum timpul nu îmi face această favoare, curgând deodată cu mine, fac un compromis cu el și păstrez vii amintirile. Atâta îmi rămâne. Și această bogăție nu vreau să o pierd niciodată, la nici un pariu prins între mine și parșiva senilitate.

      De o vreme încoace memoria mea dă rateuri ca o bujie stricată. Nici inima nu se simte prea bine, dar de ea nu îmi mai pasă. Florica a ajuns la capătul drumului său terestru mai repede decât mine. Cât să fie de atunci? Trei ani? Sau doi? Îmi amintesc exact ziua ei de naștere, chiar și cea de căsătorie, deși când eram împreună mereu uitam, dar nu sunt niciodată sigur în legătură cu data morții. Probabil este un mecanism de apărare al creierului și al sufletului deopotrivă, parcă s-au înțeles să rețină doar lucrurile plăcute. De atunci doar o spaimă am: să nu-mi pierd amintirile frumoase, să o păstrez, cumva, lângă mine. „Până ce moartea ne va despărți” spune jurământul sacru, dar care moarte nu precizează. Eu aș fi vrut să fie vorba de moartea mea, nu a ei. Egoist! Dar, n-aș fi vrut să mor de două ori!

       De aceea faptul că uit unele lucruri mă pune pe gânduri. Mă surprind mergând în bucătărie după ceva și uit după ce mă duc și asta se întâmplă din ce în ce mai des. Ieri am lăsat ușa de la apartament deschisă. M-am speriat când am găsit-o așa. Primul gând a fost că mi-au intrat hoții în casă, dar nu, nu era nimic deranjat. Toate erau la locul lor. Apoi am bănuit-o pe vecina de la trei. Ea are un rând de chei și mai vine să mai dea cu mătura, să mai șteargă un praf, să vadă dacă mai respir... Poate că ea a fost și a lăsat ușa deschisă. Dar ce să caute dacă eu nu sunt acasă? Niciodată n-a venit în lipsa mea. Cel mai probabil am lăsat ușa deschisă, deși încă nu sunt convins că nu a fost Tanța de la trei.

       Încerc să fiu foarte organizat și ordonat. Dimineața rezolv câte un Sudoku sau un Rebus savurând miraculoasa aromă a cafelei, apoi rezolv niște ecuații și mă distrez cu niște șiruri matematice, așa, ca o gimnastică matinală pentru neuronii mei istoviți de bătrânețe. Cel al lui Fibonacci este preferatul meu. Încerc să-l descopăr în multe elemente din natură, chiar și în stelele de pe cer. Nu-mi explic de ce îmi aduc aminte de toate teoremele învățate și apoi predate în calitate de fost profesor de matematică, dar nu-mi amintesc unde îmi pun lucrurile.

       Îmi pun ibricul cu apă pe aragaz, să-mi fac o cafea. Mă așez comod în fotoliu și deschid televizorul, să aud știrile legate de vreme, dar se deschide pe canalul pe care mă uitasem aseară, cu muzică simfonică. Vivaldi... „Anotimpurile” lui mă plimbă parcă prin propria mea viață. Și Floricăi îi plăcea. Mergeam des la concerte. Era umila noastră bucurie în acele timpuri. De fapt, așa ne-am cunoscut, de parcă muzica din acea seară a vrut să ne unească, în foaierul sălii de concerte. Eu eram destul de timid pe vremea aceea. O remarcasem, frumoasă, îmbrăcată cu o ie galbenă care îi punea în valoare părul șaten și ochii albaștri, Îi aruncasem câteva ocheade. Credeam că nu mă observă, dar speram, totuși, să o facă. Ea s-a apropiat de mine.

      — Îmi iei și mie o limonadă, dacă te rog? mi-a șoptit.

       Nu mi-a păsat de cât de mare era coada, de faptul că lumea ne privea înciudat pentru că se băgase în față. M-am lăsat absorbit de privirea sa și am putut să jur din acel moment că visele mele vor căpăta albastrul ochilor ei.

       Cineva sună la ușă. Aud, deși muzica este dată destul de tare. Încă stau bine cu auzul. Deschid. Este Dorel Dima, vecinul din apartamentul de vizavi. A venit să ne bem cafeaua împreună, cum facem adesea, în multe dimineți, de când s-a pensionat și el, să tot fie trei ani de atunci. Mă bucur de fiecare dată când vine – tânjesc să văd câte un chip cunoscut, doar că apoi abia aștept să plece. Vorbește mult despre subiecte lipsite de interes pentru mine. De ce m-ar preocupa faptul că fata doctorului Vîță s-a măritat doar la sfat și nu a făcut nuntă religioasă la biserică și că onorabilul medic nu a fost chemat la nuntă? Sau că Tanța este înșelată de soț cu o aprozăreasă mai tânără decât el cu două zeci de ani? Din păcate, nu prea am ce discuta cu Dorel, nu prea avem multe în comun. Nu ne desparte doar pregătirea profesională – el a fost asistent medical, iar eu profesor de matematică – ci și vârsta. Conflictul dintre generații – asta este! Ăștia mai tineri au prea multe preocupări  lipsite de importanță. Îl privesc în timp ce el îmi îndrugă verzi și uscate. Nu are chelie ca mine. Dar părul lui cărunt, faptul că are nevoie de ochelari cu multe dioptrii și cataractă la ochiul stâng nu mă lasă să fiu invidios că este cu atâția ani mai tânăr decât mine!

- Am primit de la fiică-mea un telefon nou, d-ăsta deștept, dar nu știu să-l folosesc încă, turuie Dorel.

       Oare cu câți ani e mai mic decât mine? mă întreb. El are șaizeci și opt de ani, căci acum trei ani am fost la pensionarea sa. Asta știu pentru că a fost ultimul eveniment la care am participat. Eu merg pe optzeci și opt. Sau optzeci și șapte? M-am născut în... în... Nu-mi amintesc exact! Asta chiar mă sperie. Mă ridic și mă duc să mă uit în buletin. Așa este mai sigur. Mă uit în geantă. Nu e! Oare unde l-am putut pune?

       —Face și poze reușite, continuă el. Biserica organizează la vară excursie la Jerusalim. Mă înscriu și eu. O să fac acolo o grămadă de poze! Până atunci trece și pandemia.

       — Da, da, zic eu, mecanic.

       — Nea Voicule, se aude ceva în bucătărie! Ai pus apa de cafea?

       —Ah, da, cafeaua, mă lovesc eu peste frunte. Am uitat!

       — Lasă că o fac eu. Dă-mi numai cafeaua!

       I-o dau. Ei, uite, asta știu exact unde am pus-o! Îl supraveghez pe Dorel în timp ce o prepară. Doamne ferește, să nu lase cumva ochiul de la aragaz aprins! Tot el o pune în cești. Ar mai putea să vină și el cu câte un pachet din când în când, nu să bea totdeauna dintr-a mea! Cam zgârcit Dima ăsta, gândesc eu, dar nu-i zic nimic.

       — Îmi place tare mult cafeaua neagră! oftează el.

       De-aia, că o bei de la mine întotdeauna, îmi continui gândul.

       — Mai există și altfel decât „neagră”?, comentez, în schimb.

       — Sigur! Cappuccino, de exemplu. Caffe-latte.

       Mai face și pe spiritualul cu mine. Ei, ce să vezi, asta da, erudiție!

       — Mă duc la piață azi. Vrei să-ți iau ceva?

       — Niște roșii, poate. Dar să nu fie verzi ca alea de mi le-ai luat rândul trecut!

       — Păi cum să fi fost verzi dacă erau roșii?

       — Au fost roșii verzi.

       — Hotărăște-te: erau roșii sau verzi? mustăcește Dorel.

       Ei, bine am ajuns, să mă ia peste picior tocmai unul ca Dorel. Îmi dau ochii peste cap. Noi, cei din generația noastră, altfel eram educați. Ne adresam cu respect celor mai în vârstă. Și se foloseau întotdeauna formulele de politețe.

       — Nea Voicule, trebuie să facem aprovizionare mai serioasă! Vin vremuri grele! îmi zice el. Se anunță că vine pandemia și pe la noi și că nu o să se mai găsească nimic! S-a anunțat aseară la știri că se face un comitet de urgență...

       — Lasă, măi, Dorele, îi retez eu vorba, că este doar o pandemie, nu război.

       — Cică îi lovește pe bătrâni mai ales. Mi-a zis mie doctorul Mustafa, rezidentul care a închiriat apartamentul fiică-mii. Și la știri tot așa a spus. Se pare că nu mai putem ieși din casă decât cu bilet de voie!

       — Voie de la cine? îl întreb.

       — Tu... de la tine! Mă privește mirat.

       — Adică, eu să îmi cer voie mie ca să ies din casă?

       — Mda, cam așa ceva. Completezi un formular tipizat, îl datezi și îl semnezi.

       — Și tot eu îl și aprob?

       — Așa ceva. Cum aflu ceva mai concret, te anunț.

       — Măi, Dorele, asta e pandemie de virus sau de prostie?

       — Nu știu, nea Voicule, dar am auzit că o să fie amenzi mari dacă nu ne conformăm. Îmi spun foștii colegi că toate spitalele se pregătesc și sunt în mare fierbere. Toți sunt îngroziți de ce va să vină. În Italia este prăpăd.

       Își termină cafeaua. Urme de zaț îi mai rămân pe buze. Se ridică să plece. Rămân din nou singur. Singur...

       O să îmi mai fac un pic de lucru prin casă, apoi mă voi duce la întâlnire cu Florica, prințesa din basmul vieții mele. Mă simt ca un liceean care merge la întâlnire cu iubita. Îmi caut o cămașă curată albă, dintre cele pe care le-a călcat Tanța zilele trecute. Îmi asortez o cravată albastră, ca batista din buzunarul de la piept.

       Îmi ia ceva timp să mă pregătesc și mă enervez pe Tanța care iarăși mi-a rătăcit cravata și batista. Le-am găsit. O să îi atrag atenția să la pună altă dată la loc! Mă face să pierd timpul degeaba. Și asta nu-mi place. Cine spune că la bătrânețe trebuie să fii mai potolit greșește amarnic. Eu sunt foarte grăbit. Deși știu că voi pierde în final această cursă, vreau să demonstrez că pot alerga mai repede decât timpul, că am o viteză superioară. Se pare că vecina nu are nici o noțiune despre faptul că fiecare clipă este prețioasă și că trebuie să o valorifici maxim și că pentru asta ordinea trebuie păstrată cu strictețe. Îmi iau pălăria din cuier și un fular la gât căci, deși este deja trecut de mijlocul lui martie, afară încă nu este așa de cald. Bastonul îl port cu mine așa, de formă. Pașii mi-s mici, dar sprinteni. Nu înțeleg de ce Tanța îmi zice că merg greu și că ar trebui să iau Artrostop.

       Din când în când inima mea o ia la galop, de parcă ar vrea să ajungă la întâlnire cu iubita înaintea mea, apoi se mai ponderează pentru un timp. Medicul mi-a spus că este aritmie, dar ce știe el? Eu zic că este iubirea mea năvalnică pentru Florica. Totuși îi fac pe plac, ca să nu îl supăr, îmi iau medicamentele prescrise, pentru că este un om cumsecade și ține la mine. Îl știu încă de pe vremea când mi-a fost elev. Era tare, tare slab la matematică. Îi dădeam notă de trecere din milă, pentru că era destul de cuminte și studios la celelalte materii. M-am străduit mult cu el, dar tot nu am reușit să-l fac să-i placă matematica. Păcat.

       Mă îndrept spre cimitir. Opresc și iau un buchet superb de stânjenei de la florărie. Florile ei preferate. Mă salută paznicul. Mă scotocesc prin buzunare să plătesc intrarea, dar el face un semn din cap să trec mai departe. Acest ritual se repetă de fiecare dată când vin, și vin aproape zilnic. Doar când plouă nu merg și atunci sunt foarte trist, de parcă mi-ar ploua cu lacrimi sărate direct în suflet. Atunci îmi cer iertare de la ea, dar știu că înțelege. Nici ei nu i-a plăcut vreodată ploaia.

       — Bună ziua, domnule profesor, mă salută o doamnă, însoțită de o tânără și un domn. Ce mai faceți?

       — Bine, mulțumesc. Mă duc să mă întâlnesc cu soția, îi răspund.

       Habar n-am cine este.

       — Sănătate și să aveți grijă de dumneavoastră. Cu COVID-ul ăsta... , îmi urează doamna, trecând mai departe.

       — Săracul de el! Și ce greu merge! Uite, a luat-o razna! Știi ce profesor de matematică strălucit era? A pregătit mulți olimpici, printre care și pe mine. Am avut zece la matematică la examenul de intrare în Facultate, se laudă ea către celelalte persoane.

       Sunt amărât. Să vorbească așa despre mine! A crezut că n-o aud? Acum îmi amintesc de ea. Tot o fostă elevă. Ardelean, așa o chema. Să spună despre mine că merg greu și că am luat-o razna? Eu mă simt sprinten și la minte și la trup! Ce decepție am cu unii oameni!

       Pașii parcă mi se îndreaptă singuri spre mormânt. Îl găsesc fără să-l caut. Pun stânjeneii în vaza de lângă cruce și aprind o candelă. Mă așez pe bancă privind poza zâmbitoare a Floricăi. Să fi avut vreo douăzeci și opt de ani când a făcut acea poză, după ce o născuse pe Voica, a doua fiică a noastră.

       Oftez.

       — Sunt singur, Florica. Tare singur!

       Vântul foșnește ușor frunzele castanului de lângă mormânt și am impresia că poartă ecoul vorbelor ei.

       — Vine o pandemie peste noi, care n-are leac. Dima mi-a zis că ne bagă pe toți în carantină. Cică ar fi auzit el.

       Îmi mai fac de lucru cu stânjeneii, să-i așez mai frumos.

       — Fetele sunt bine, să știi. Vorbesc zilnic cu ele. Cu Daria, mai ales. Mi-a zis aseară că nu poate veni de Paști acasă, așa cum își propusese. Mie mi-e tare dor de ea, Florica. Tu știi că a fost întotdeauna copilul meu preferat. Mă dojeneai uneori pentru asta, dar știai că le iubesc pe toate trei. Nici Elena nu poate veni de la București, cică să mă ferească de virus. Ai mai auzit așa ceva? Dar pe Voica o aștept sâmbătă să vină. Ea are multă grijă de mine. Vine la fiecare sfârșit de săptămână, îmi gătește, îmi spală, îmi mai lasă și niște bănuți din pensia ei mică, de profesoară. Nu știu ce m-aș face fără ea!

       Îi privesc din nou poza. Ce frumoasă! Ce mândru eram când ieșeam la braț cu ea prin oraș. Nu aveam telefoane, dar stabilisem să ne întâlnim în Parcul Central în fiecare zi la ora cinci, dacă nu plouă afară. Astfel fiecare zi era o sărbătoare pentru amândoi. Doi studenți săraci, pentru care nu contau lipsurile dacă ne aveam pe noi, unul pe altul, și iubirea ce ne lega.

       Mângâi crucea. Ceva se rupe în mine ca de fiecare dată când mă pregătesc să plec de la mormânt. Faptul că mâine voi veni din nou la ora cinci mă alină întrucâtva și-mi dă puteri să mai sfârșesc încă o zi. Singur.

Simt pe umeri o atingere duioasă și știu că este ea. Nu o să mai spun la nimeni asta pentru că ar gândi așa ca doamna Ardelean sau cum o mai fi chemând după soț, că am luat-o razna. Poate nu are logică, dar am încetat să mai caut logica în fiecare lucru. Nu are logică nici faptul că petalele stânjeneilor – pe care tocmai le-am numărat – respectă șirul lui Fibonacci.

       Mă îndrept agale spre ieșirea din cimitir și o iau pe jos prin parc. Îi simt umbra călcând pe pașii mei. Mă așez pe banca unde am sărutat-o prima dată. Aici am simțit că murim și ne naștem din nou. Și tot aici ne-am hotărât să ne luăm, să fim o familie. O Ea și un El, două fărâme în Univers, contopindu-se și devenind egali cu Universul însuși.

       Părăsesc cu greu parcul. Mă îndrept agale spre casă. Mă opresc la prăvălia din colțul străzii. Nu intru. Am uitat ce voiam să cumpăr.

       — Domnule Voicu, vă ajut cu ceva? mă întreabă vânzătoarea de la raionul de zarzavat, ieșind afară, în întâmpinarea mea.

Amabilă, tânără și frumușică. Îmi amintesc ceea ce mi-a spus Dorel despre ea și soțul Tanței. Oare de ce îmi amintesc asta, nu și ceea ce trebuie să cumpăr? Intru și îmi rotesc privirea de jur împrejur, prefăcându-mă preocupat.

       — O pâine, te rog, îi zic, sigur pe mine. Nu vreau să creadă că m-am sclerozat.

       — Vă sfătuiesc să luați și niște hârtie igienică. Trece ca pâinea caldă! Vin vremuri grele de pandemie.

       Iau și hârtie igienică. Asta îmi și propusesem. Pâine – mai am una în cămară.

       Mă așez comod în fotoliu. El este martorul tăcut al singurătății mele din fiecare zi. Sună telefonul. Este Elena și inima îmi tresaltă de drag. Nici pe ea n-am văzut-o de la Crăciun. Se apropie și ea de pensie. Ea este singura dintre cele trei fiice care mi-a moștenit pasiunea pentru științele exacte și chiar m-a depășit, având carieră universitară. Dar n-a avut norocul meu în dragoste. Păcat. O viață fără iubire este searbădă și fără rost.

       Daria mă sună zilnic din Germania la ora șapte seara. Este un fel de ritual. M-a învățat ultima dată când a fost acasă, astă-vară, cum să fac să ne putem vedea pe calculator. L-am impresionat atunci pe Dorel cu noile cunoștințe tehnice dobândite.

       — Bună seara, tată, îmi zice Daria.

       O văd. Este tot frumoasă. A moștenit-o în toate pe mama ei: gesturile, privirea, zâmbetul. Poate de aceea a fost întotdeauna copilul meu preferat. Îmi face cu mâna. Apar în cadru Stephan – soțul ei neamț – și unul dintre nepoții ei, Johann.

       — Was macht mein Vater? mă întreabă ginerele.

       — Küss dich, Opa!, îmi face semn strănepotul, trimițându-mi o bezea.

       Mă topesc de dragul lui, de dragul lor. Totuși, nu le-am spus niciodată cât de mult mă doare că nu pot să mă înțeleg cu ei în limba română. Ei nu o vorbesc, iar eu nu înțeleg germana. Până și Daria are un accent străin!

       Îmi povestesc despre ei, despre pandemie. Acolo bătrânii sunt sfătuiți să stea în casă. Asta îmi transmite și mie Daria.

       — Stai în casă, tată! Uite, ne putem vedea în fiecare seară. Ce bine că te-am învățat ultima dată să manevrezi computerul!

       Este bine, într-adevăr, dar mi-e dor să o îmbrățișez, să o strâng în brațe, iar asta computerul nu-mi poate da. Nu dau glas dorului din mine, să n-o supăr. Are ea destule probleme pe cap.

De parcă s-ar fi înțeles între ele, când și în ce ordine să mă sune, Elena mă apelează de îndată ce închei convorbirea cu Daria.

       — Te pup, tata. Ești bine, da?

       — Da, sigur. De ce n-aș fi?

       — Vezi că a venit Covidul peste noi. Te-ai uitat la știri?

       — Nu, dar o să mă uit! promit eu.

       — Bătrânii nu mai au voie să iasă din casă! Sunt cei mai vulnerabili.

       — Vulnerabili la ce? mă mir eu.

       — La boală. Virusul îi atacă pe cei care au un cumul de boli. Te rog, tată, nu ieși din casă! Tu ai o vârstă, ești cardiac... Nu vreau să te îmbolnăvești! Nu vreau să te pierd... O simt că înghite greu, îi simt spaima.

       — Draga tatii, nu-ți fă griji...

       Cum își imaginează ea că nu o să ies din casă? Trebuie să mă duc la prăvălie, să-mi iau cele necesare traiului. Și cum își poate imagina cineva că nu o să mă mai duc să mă întâlnesc cu Florica? Nimeni nu poate să-mi ia asta! Dar nu-i zic nimic Elenei. Nu vreau să-și facă și mai multe probleme.

       — Tată?

       — Da.

       — Să nu uiți să-ți iei medicamentele de inimă! Îți trimit un set de măști. Foarte greu am făcut rost de ele. Și dezinfectant îți trimit, să dai pe clanțe, pe mâini, peste tot. Bine?

       — Bine, bine.

       — Ai mare grijă de tine, tată, te rog! încheie ea.

       Dau drumul la televizor și fixez pe știri. Peste tot, pe toate canalele se vorbește despre virusul ăsta blestemat. Apar pe ecran câțiva indivizi, unii în pulover, alții îmbrăcați în haine de piele. Am mai văzut scena asta undeva. Încerc să-mi amintesc contextul, dar nu reușesc, deși, parcă îmi defilează imaginea respectivă prin fața privirii. Erau mai mulți indivizi decât acum, parcă. Și îmi mai amintesc de starea de panică, aceea mi-a rămas foarte bine întipărită în memorie, chiar dacă nu mai știu ce anume o declanșa...

Mă sună Voica. Ce bine! Să mai îmi risipească temerile astea! Abia aștept să vină sâmbătă acasă.

       — Tată, ce repede mi-ai răspuns!

       — Da, draga mea. M-am gândit că ești tu.

       — Tată, n-o să vin sâmbătă. Nu mi-aș ierta niciodată dacă ai păți ceva din cauza mea, dacă aș fi purtătoare de virus. Vezi tu, tată, eu n-am încotro, trebuie să merg la servici, la spital.

       — Elena a zis că lucrează de-acasă.

       — Ea poate, dar eu cum să îi tratez pe oameni de-acasă? Și cred că Vasi o să aibă mari probleme cu firma. E foarte îngrijorat că poate va fi nevoit să o închidă.

       — Nu există probleme, ci doar situații care trebuie rezolvate, ca niște exerciții de matematică la care din mai multe încercări ajungi la un rezultat final, încerc eu să-i potolesc temerile așa cum făceam întotdeauna. Asta e încurajarea mea pentru ea încă de când era copil. Dintre toate fetele ea este cea mai panicoasă și mai sensibilă.

       O serie de neliniști mă răscolesc, în ciuda cuvintelor mele de îmbărbătare. Mă tem pentru fetele mele, pentru soții lor, pentru nepoții mei. Spaima lor mi se transmite și mie. Dar nu mi-e frică pentru mine, ci pentru ei toți. O rog pe Florica să pună o vorbă bună pe lângă Cel de Sus, să-mi păzească familia. Rugăciunile ei vor fi sigur ascultate – a fost o sfântă.

       Bătrânii n-au voie să iasă din casă decât două ore pe zi dimineața  și se discută că n-or să mai aibă voie deloc. Mă îndrept spre cimitir. Port la piept declarația pe proprie răspundere, completată atent de mine. Dorel Dima mi-a adus mai multe exemplare, să am. Totuși, cumsecade vecin, merită niscaiva cafea din partea mea, gândesc.

       Pe drum mă opresc niște jandarmi care îmi cer buletinul și declarația. Au figuri impunătoare, sobre, sunt înalți și musculoși în uniformele lor. Nu am la mine buletinul, dar le arăt declarația, sperând să fie mulțumiți. Nu sunt. Unul pune mâna la cingătoare, în dreptul puștii. Amenințarea lui nu mă intimidează, ci mă uimește. Sunt, în fond, un bătrân singur…

       — Moșule, n-ai auzit că trebuie să stai în casă?

       Nu răspund. Sunt prea umilit de apelativul folosit de el.

       — Hai, du-te acasă și nu mai ieși. N-or să fie paturi în spitale din cauza voastră, a moșnegilor.

       — Unde zici că te duceai? întreabă celălalt jandarm, un mustăcios de doi pe doi, de lângă el, în timp ce îmi analizează declarația.

       — La cimitir, îngaim eu.

       — Păi, ai scris aici că te întâlnești cu soția să discutați. Ea unde este? Nici ea nu stă în casă?

       — La cimitir, repet eu.

       — Dacă are peste șaizeci și cinci de ani, cum bănuim că are, nici ea n-are voie să fie pe-afară.

       — Nu-i afară. E îngropată, răspund eu uimit.

       — Ăstuia îi trebuie schimbat pampersul, dar are chef să-și bată joc de noi! Două mii de lei amendă și încă două sute că n-are buletin, declamă solemn mustăciosul.

       Mai mult decât pensia mea. Îmi întinde procesul verbal de amendă, spunându-mi:

       — Dacă te mai prindem pe-afară, te luăm pe sus și te închidem la „Covizi”. E clar?

       Plec cu capul plecat spre casă. Lacrimile mi se înnoadă în bărbie. Aș vrea să mă plâng cuiva, dar n-am cui… Sunt singur.

Mi-e dor de Florica, mi-e dor de fetele mele.

       Ce folos că vine o data pe zi Dorel? Ce folos că Tanța îmi deretică prin casă? Mă fac că nu-i văd, că nu-i mai recunosc.

       Tu, Florica, unde ești? Și voi, fetele mele, unde?

       Scap un oftat greu și atunci îmi dau seama că sunt în pat. Nu știu când și cum am ajuns acolo.

       — Tată, trebuie să mergem la spital, aud o voce cunoscută. Este a Voicăi.

       — Nu! Eu nu plec din casa mea nicăieri și nici de lângă Florica.

       Se pare că doar gura mi se mișcă, pentru că nu-mi aud cuvintele. Practic, nu știu dacă sunt numai în capul meu sau dacă le-am rostit aievea.

       — Hai, tată, o să fie bine, o să te faci bine.

       Aș vrea să-i explic. Dar n-aș avea nici o șansă, îmi dau seama - este prea tânără ca să înțeleagă. O mângâi cu dragoste pe păr.

       Ea nu știe, dar eu știu, că nu am cum să mai fiu bine niciodată, fiindcă sunt singur, atât de singur…

Întoarcere la pagina PROZĂ