foto: Lia Tătar

FEREASTRĂ SPRE MÂINE

- roman de Simona Mihuțiu

fragmente:

„Auzi portița scârțâind. Privi pe geam. Zâmbi, gândindu-se că deja se molipsise de obicieiurile locale, iar curiozitatea localnicilor era, cu adevărat, încetățenită. Mai mulți săteni intraseră în curte, dar se îndreptau, pe lângă dispensar, în spatele curții, pe unde scurtau drumul, tăind-o peste dealuri. Venise cursa de Câmpulung.

– Unde e domnul doctor, Maricica?

– E în spate, la căcăstoare.

Tony stătea, concentrat asupra activității fiziologice, pe lavița căcăstoarei, când ușa, prinsă într-un cârlig subțire, se zgudui, trasă energic de mâna unei sătence hotărâte.

– Ocupat! zise Tony.

– Ah! Pan doftoru! Mă scuzați!

Se făcu liniște, dar Tony văzu, printre stinghiile de lemn, că femeia nu plecase încă.

– Pan doftoru? spuse ea, într-un târziu. De trei zile mă doare aici, la șale. Ce să fie? Iacă, aici, vă uitați? Își duse mâna la spate, arătând locul dureros.

Tony, luat prin surprindere, continua să tacă.

– Aici! Fix în locul acesta! Femeia se aplecă să se uite printre stinghiile de lemn, verificând atenția medicului.

Simțindu-se astfel privit, Tony încercă să scape:

– Mergeți în față, la dispensar. E acolo colega mea, domnișoara doctor Vifor, să vă consulte. Sau, dacă vreți să vă consult eu neapărat, așteptați-mă acolo până îmi termin treaba.

– Ah, nu e nevoie. Că nu e chiar așa de grav! Vin eu altă dată la dispensar.

– Cu cine vorbești? o întrebă pe femeie o altă săteancă, ajunsă și ea, alături de soțul ei, la locul cu pricina.

– Cu pan doftoru!

– Ah, domnule doctor, copilul meu a făcut febră aseară, dar i-a trecut până dimineață. Să-i dau antibiotic?

Se strânseseră, în final, vreo patru persoane, iar Tony continua să dea consultații de pe căcăstoare, atent să răspundă la întrebări, de groaza că o tăcere mai îndelungată ar fi stârnit din nou curiozitatea femeilor și le-ar fi îndemnat să bage iar o privire printre stinghii.

Intră într-un târziu în cabinet, roșu de furie, cum nu-l mai văzuse Elvira niciodată.

– Eu nu o să mă mai duc la budă ziua!

– Nu, Tony. Mai bine îți reglezi tranzitul după orarul cursei de Câmpulung.”

***

„În copilărie îi vedea pe turiști în Poiana Brașov plimbați într-o sanie trasă de cai albi. Era o imagine care se potrivea mult cu felicitările de Crăciun.

– Mami, și eu vreau să mă dau cu sania.

– Nu putem, draga mamii. Noi nu avem bani să ne permitem acest lux. De fapt, foarte puțini au. Cei pe care tu îi vezi acolo sunt turiști străini.

Nu era de mirare că rămăsese cu o nostalgie. Toate poveștile copilăriei presupuneau un prinț călare pe un cal alb, iar imaginea idilică a saniei trase de cai albi se potrivea cu basmul.

Aștepta cu nerăbdare să își îndeplinească acum, după atâția ani, această dorință veche, uitată în sertarele memoriei.”

***

„Mai mergem la Măria a Căcărezii și pe restul îi lăsăm pe săptămâna viitoare.

La „Căcărează” acasă erau nouă copii. Pruncul mai mic, care trebuia vaccinat, avea febră mare, tușea și sufla greu. Elvira îl examină, sub ochii iscoditori ai bunicii, singurul adult prezent.

– Are pneumonie, îi comunică ea bunicii. Trebuie urgent antibiotic și internat în spital. O să chem salvarea.

– Ba n-are nevoie de nimic! Îi dau sirop de pătlagină și seu de câine și-i trece.

– Dacă ar fi o simplă răceală, poate. Dar o pneumonie e gravă la un copil așa de mic. Poate fi fatală, adică poate muri dacă nu primește tratamentul necesar.

– Ascultă! zise bătrâna, luând un făcăleț în mână. Eu știu mai bine. Eu am crescut zece copchii plus ăștia nouă de-aicea și toți îs bine, sănătoși. Tu câți ai crescut, ha?

Îi scrise, oricum, o rețetă. Plecară. Elvira întristată și îngrijorată pentru soarta copilului, asistenta râzând:

– Căcăreaza tot Căcărează rămâne! Dată naibii muierea asta.

– O să anunț la Spital, la Câmpulung, să văd ce-i de făcut. Și pe Vultur, parcă așa spuneați că-l cheamă pe polițai, nu?

– Dumneavoastră puteți anunța unde vreți, dar să știți că nimeni nu o să se bage.

Doamna Guler avusese dreptate. Nimeni nu s-a băgat.

Trei zile mai târziu se auzi o fanfară și un alai impresionant, trecând prin fața dispensarului.

– Ce se întâmplă?

– Nu știți? A murit copilul ăl’ mic al Căcărezii. Cică era puțin răcit, dar Măria l-a dus cu ea la o nuntă în Suceava și a murit acolo. Azi îl înmormântează”.

***

„– Bună ziua, spuse acesta, radiind de o veselie stranie. Vă așteptam! Toată comuna vă așteaptă! Douăsprezece mii de suflete! Promisiunile

electorale trebuie să fie respectate! Am promis în campanie că o să le aduc medic și le-am adus! Cel mai tare și-au dorit medic. Le-am adus, zise încântat. Sunt primarul Foamete Dumitru. Îmi pare bine de cunoștință.

Dădu mâna cu primarul, mai puțin încântată decât acesta. Starea lui de euforie avea și alt motiv. Pe masă trona o sticlă, pe jumătate goală,

de whisky și un pahar gol. N-ar trebui să existe primari cu un astfel de nume. Cum să te cheme Foamete? Și să mai fii și primar pe deasupra! Pur și simplu, nu se face!, își zise ea, nedemocratic”.

***

”Aparținătorul sosi. Sania arăta, de fapt, ca o ladă întoarsă, poziționată îngrijorător de aproape de fundul costeliv al calului. Calul era, de fapt, o iapă care părea a fi albă, sub stratul de murdărie. Era slabă de i se vedeau coastele când inspira.

Elvira fusese învelită cu grijă în niște pături soioase, ude și reci.

– Ghii, Doină! zise Gore, dându-i bice.

Iapa răspunse cu o balegă diareică, semilichidă și urât puțitoare. Stropii săreau periculos în spate, ajutați de vânt, obligând pasagerii să se ferească.

– Ghii, Doină!

Doina răspundea de fiecare dată la fel. Și cam atât ținu și mitul basmului cu calul alb. Ajunse după aproape o oră de mers înghețată bocnă.”

***

„Nuntașii se urcaseră în mașini, atent pregătite, cu aranjamente florale la parbriz. Se îndreptau în convoi, claxonând înfiorător, spre sala de nunți, unde urma să aibă loc petrecerea. Pe mașina mirilor cineva pusese pe capotă o păpușă îmbrăcată în mireasă. Se iți ploaia, din păcate. Rochia păpușii se agăță de ștergătoare și mireasa miniaturală se învârti între două mișcări ale ștergătoarelor și ateriză pe spate, cu picioarele în sus. Cine se gândise să îmbrace păpușa în rochie de mireasă nu anticipase o asemenea întâmplare, astfel că nu îi pusese și chiloți. Oamenii se opreau și râdeau, iar șoferii mașinilor care veneau din sens opus făceau gesturi obscene. Mirele, cu un simț al ridicolului dezvoltat, era roșu de mânie, proferând cuvinte nu prea măgulitoare la adresa persoanei care proptise păpușa pe capotă.”

***

„Elvira privea acum cu ochii turistului frumusețea de basm care se perinda în fața ochilor săi. Remarca pajiștile verzi, întinse, și munții cu vârfuri domoale, parcă derulând o poveste spusă cu glas șoptit la gura sobei. Soarele apunea și creiona în zare culori ireale de mov. Bucovina – o splendoare care îți inspiră liniște și pace!”

Întoarcere la pagina ACASĂ

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.