Copacii se răreau, drumul era din ce în ce mai luminat. O turlă de biserică ridicată pe o micuță colină, era semnul că au intrat în Poieni. Coborâră un pic povârnișul, suficient cât să zărească, ici-colo, risipite, câteva case vechi, identice una cu alta, micuțe, făcute din lemn. Împrăștiate așa, pe poieni, la distanță mare una de alta, creeau o imagine de basm și sentimentul că timpul parcă s-a oprit un pic în loc, să-și tragă sufletul și el, în acest cătun. Se apropiau de biserică pe o uliță șerpuită care fusese cândva drumul principal al satului. Cori își duse mâna streașină la ochi, încordându-și privirea. Crucea bisericii strălucea în soare. Privind în zare, satul era înconjurat de o perdea de munți împăduriți. Într-o parte niște stânci golașe străjuiau o margine de sat. Priveliștea era surprinzătoare. Cori putea să jure că vede de-acolo Retezatul și nu renunță la convingerea ei, chiar dacă Sorin o contrazise.
       — Spune, crezi că poate fi ceva mai frumos? Cred că așa mi-aș imagina eu grădina raiului.
       De aproape însă, remarcară faptul că fosta uliță era acoperită pe ici-colo cu ferigi pe care nimeni nu le smulsese. Biserica, construită din piatră și văruită în alb, se ținea încă bine. Părea foarte veche și această vechime a ei părea să se împace foarte bine cu liniștea locului. În partea stângă puteau fi zărite câteva morminte în ceea ce se dorea a fi cimitirul. Prin contrast cu clădirea, păreau neîngrijite, fără flori. Unele aveau crucile aplecate într-o parte. Pe ușa masivă a bisericii era atârnat un lacăt. Nu departe de bisericuță, o altă clădire abia se mai ținea în picioare. Ar fi fost impunătoare pentru o așezare așa de mică dacă nu ar fi șocat degradarea în care se afla. Fără uși, fără ferestre și cu acoperișul căzut pe jumătate, fosta școală sătească arăta dezolant. Ramurile unui copac se ițiseră prin ferestrele sparte. Nici căsuțele, răspândite pe poieni, nu arătau mai bine de aproape, de parcă întregul sat ar fi fost supus unui cataclism natural. Gardurile care despărțeau fânațele fie lipseau, fie erau căzute la pământ, semn că nimeni nu se mai sinchisise să le repare. Părea un cătun părăsit.
       — Sorin, parcă suntem în acele vremuri de demult evocate în filme, în care sate întregi sunt nimicite de molime sau de cruciați.
       — Da, iar școala arată de parcă ar fi căzut o bombă peste ea. Nici acoperișul nu i-a scăpat întreg! Privește și casele, parcă toate sunt într-o rână și sunt gata-gata să se dărâme! Cât despre acoperișuri, ce să mai spun?
       — Uite, parcă se vede acolo ceva mișcare! îi atrase atenția Cori, indicându-i cu bățul de drumeție direcția.
       Într-adevăr, ieșea pe coș o dâră firavă de fum, altminteri căsuța nu părea mult diferită față de suratele ei de pe coline.
       Cori și Sorin se îndreptară într-acolo, uitând pentru moment de peșteră și cascadă. Căsuța le atrăsese deja curiozitatea.
       — Hei! strigă Sorin.
       — Hei! Este cineva aici? întrebă și Cori, auzindu-și ecoul.
       Un câine apăru din spatele cocioabei, îndreptându-se spre neașteptații vizitatori. Statura mare și lătratul gros îl făceau să pară agresiv, dar mișcatul cozii stânga-dreapta îi dădea în vileag bucuria de a-i vedea pe-acești vizitatori neașteptați. Oricum, Sorin și Cori păstrară o oarecare distanță respectuasă față de animal.
       Se auzi un scârțâit greu ca o suferință și în ușă apăru stăpânul câinelui, un bătrân cu figură foarte ridată, de parcă fiecare an scurs din viață i-ar fi săpat un șanț adânc pe față. Să fi avut în estimarea Corinei, aproximativ optzeci de ani sau chiar mai mult. Părul alb îi ajungea până la umeri. Își ținea spatele neașteptat de drept pentru vârsta pe care o avea. Purta niște ițari negri, cam scămoșați și o cămașă crem, ponosită.
       — Ie! Le răspunse moșul cu o interjecție care oscila între afirmație și interogare. Rătăcitu-v-ați? îi întrebă pe cei doi.
       Câinele, văzându-și stăpânul calm și pe drumeți pașnici, se opri din lătrat, așezându-se în poziție culcat, dar urmărind evoluția conversației printre gene.
       — Nu chiar. Înițial am vrut să mergem mai sus, dar ne-am răzgândit. Vrem să vedem cascada Pișoaia și să coborâm apoi în Vidra. Pe-aici e drumul, nu? întrebă Sorin, mai mult ca să se afle în treabă.
       — P-aci, da’ n-ați luat-o bine!
       Cori pufni amuzată.
       — Eu mă numesc Corina Turdean. Și pe soțul meu îl cheamă Sorin.
       Bătrânul îi privi pătrunzător, de parcă numele lor ar fi avut cine știe ce semnificație.
       — Ne-am oprit pe drum să vizităm biserica, dar avea lacăt pe ușă. M-am mirat. Pe aici nu mai merge nimeni la biserică?
       — Care lume, fătuță, că numai io am rămas. Restul, tăți s-or dus. Aci numai io și Ăl’ de Sus mai stăm, spuse bătrânul, arătând spre cer.
       Fu rândul lui Sorin să chicotească. Cori era o ființă veselă, cu un aer sportiv și tineresc, totuși o despărțeau vreo douăzeci de ani de vârsta la care i-ar fi putut spune cineva „fătuță”. Schimbă o privire complice cu soția lui, care-i răspunse printr-un zâmbet abia schițat.
       — Toți, toți? Adică vreți să spuneți că numai dumneavoastră mai stați în sat?
       — D-apăi, chiar așe! oftă bătrânul.
       — Nu ne-ați spus cum vă cheamă. Cum să vă zicem? schimbă Sorin subiectul, cu delicatețe, vâzând tristețea întipărită pe chipul omului.
       — No păi, nu m-ați întrebat! îi răspunse acesta, oarecum surprins.
       — Păi, vă întrebăm acum! insistă Sorin.
       — Abrudan Trăian, al Costanii, că mai era unu de-o murit amu un an, da’ ăla era al Miții. Cunoașteți? Ați mai umblat p-aci?
       — Am copilărit la Câmpeni, dar numai până în clasa primară, apoi părinții s-au mutat cu serviciul la Cluj. Dar am mai umblat așa, pe coclauri, prin munți. De ce ați zis că n-am luat-o bine pe-aici?
       — E bine și p-aci, dar e mai lung și mai greu drumul. Puteați să me’ți și prin vale, era mai scurt. Luați un pic de vă hodiniți, că aveți ce umbla, le spuse moșul Traian, arătând niște buturugi aproape de prispa casei.
       — Am auzit că ar exista și o peșteră prin zona asta. Se poate intra în ea? îl întrebă Sorin.
       — Sunt multe peșteri, dară, da’ nu în toate se poate intra. Asta, de-i mai aproape, e mai mult o grotă, dar numa’ o țâră poți mere în picioare, apoi numa’ pe burtă și se și înfundă repede.
       — Și cascada, într-acolo este? ceru lămuriri Cori, arătând înspre sud.
       — Acolo-i, ie!
       — Pot să vă rog să îmi dați un pahar de apă? întrebă ea, amintindu-și brusc că îi este sete.
       — Da’, cum de nu? Apă de izvor! Aduc un canceu plin, să beți pe săturate și de vă e foame, am și ceva clisă. Vă pun pe o tipsie și vă dumic și niște ceapă lângă.
       — Nu, nu e cazul, mulțumim, se grăbi Cori să spună. Nu ne este foame, doar sete.
       Omul intră înăuntru, lăsând ușa deschisă. Nu trebuia să ai un spirit de observație prea dezvoltat ca să observi că moș Traian trăia într-o sărăcie lucie. Lemnul părea să fie putred, atât cel de pe prispă, cât și cel care se ițea la ușă și la geamuri, de sub vopseaua scorojită. Căsuța, pe care drumeții montani o catalogaseră imediat drept cocioabă, părea să aibă în total două încăperi mici. Câinele se apropie un pic mai mult de cei doi, după ce stăpânul intrase înăuntru, dar se puse înapoi în poziție culcat, supraveghindu-i.
       Bătrânul ieși, le întinse o cană cu apă, ciobită la un colț. Cori era prea însetată ca să mai ia în seamă aspectele legate de igienă, sau poate prea jenată ca să refuze acum, când gazda fusese atât de generoasă, așa că-și învinse reținerea și bău pe săturate. Moș Traian se așeză lângă ei, pe o altă buturugă, nu înainte de a le întinde două bucăți de pânză prăfuite.
       — V-am adus să ședeți pe lepedeu, să nu vă murdăriți, le spuse el.
       — Biserica pe lângă care am trecut, pare veche, spuse Sorin. Nu știți când a fost construită?
       — Apăi, nu știu să spun exact, da’ când m-am născut, era acolo. Și când s-a născut tatăl meu, tot acolo era. Dacă stau să mă gândesc bine, și când s-a născut bunicul meu, parcă era. Este făcută din chiatră, să reziste.
       — Tot nu-mi vine să cred că sunt toate casele părăsite pe aici. Totuși, nu sunt una – două, ci destul de multe, își exprimă mirarea Cori.
       — Patruzeci și cinci de familii. După ce au electrificat promis-au c-or face și drumul, să ajunjem mai ușor jos în vale, spre Vidra. Dar nu l-or făcut. Noi am continuat să ne vedem de viața noastră. Femeile ne făceau prunci. Ehei! Viața o fo’ grea, dar frumoasă p-aci. Era veselie și joc cândva. Amu, mai cânt doar eu la tulnic câteodată, când m-apucă, să uit de singurătate, dar nu mă aude nimeni.
       — Este greu de înțeles totuși, de ce a plecat lumea așa. Aici, nu știu, dar este atât de frumos! Îți încântă privirea și mai este ceva, o senzație de libertate pe care nu ai cum să o simți acolo unde este aglomerație.
       — Amu, știi cum e, fătuță, libertate n-ai niciunde. Numai Sus, de-a vrea Domnul. Aici sunt unele, dincolo altele, c-așa-i făcută viața.
       — De când a început să plece lumea?
       — Unii au plecat la ceruri. Ăi bătrâni. Alții s-or dus la oraș, c-or vrut ei. Alții s-or dus la oraș, da’ n-or vrut. S-or lăsat păcăliți de ăia cu exploatarea. Când au zis, acu’ vreo cin’șpe ani, că nu se mai motivează să ție școală în cătunul nost’, ei, bine, atunci au plecat cei care erau mai în putere, unul după altul. Popa a mai stat o vreme, apoi și el s-a dus în vale și a mai venit o dată pe lună, apoi și mai rar. Bătrânii, au mai stat așa, să-și încheie misia pe Pământ, dar apoi, când le-a fost sortit la fiecare, au plecat Sus, rând pe rând. Numa’ io am mai rămas.
       — Nu v-ați gândit să plecați și dumneavoastră la oraș? îl întrebă Cori.
       — Unde să plec? se miră bătrânul. Aice e casa mea. N-aș putea respira în altă parte. Când deschid ochii dimineața, io trabă să văd ceriul și munții. Iarba asta e lepedeul meu. Și-aice-i căsuța mea. Aicea am trăit, am făcut copii cu muierea. Unde să plec?
       — Nu pot să nu vă-ntreb, zise Cori, dar cum vă descurcați așa, singur? Ar fi vrut să adauge și „bătrân”, dar își mușcă buza inferioară și nu rosti cuvintele. Nici întrebarea pe care o tot învârtea în gând, ce s-ar întâmpla cu el dacă s-ar îmbolnăvi sau dacă ar muri și nimeni n-ar ști, nu era de rostit…
       — Mă descurc. Am noroc că nu-s beteag, deși în ultimul timp, parcă nu mai am așa spor la tăiat de lemne. Ș-apoi, am o văcuță. E cam bătrână, dar n-am tăiat-o că îmi dă încă lapte. Și câteva găini în ograda din spate. Numai că mai vine uneori uliul și mi le mai rărește. Muntele îți dă de toate dacă nu ești pretențios. Ieri am cules bureți. Cum a plouat, s-au făcut multe. Am fript câteva, o minunăție.
       — Copii aveți? se interesă Sorin.
       — Zece am avut. Trei au murit și restul au plecat în America. S-a dus unul și ăla i-o dus rând pe rând pe toți. Dar nu asta e cel mai greu. Cel mai greu e de când s-o suit la Cer și Florica mea. Nu mai am cu cine schimba un cuvânt. Mă trezesc că vorbesc cu Azor, cu motăneii și cu Joița, văcuța mea. Dar de multe ori stau așa, singur pe prispă și mă uit la munți, la poiană și la cer. Și mă mir de așa frumusețe. Și mă trezesc adesea vorbind cu Dumnezeu. Eu cred că mă aude, dar nu poate să-mi răspundă.
       Drumeții erau atât de impresionați încât nici nu mai știau ce să-l întrebe. Cori scotoci în rucsac și îi întinse medicamentele din trusa lor de urgență și două perechi de ciorapi groși, cât își puseseră și ei pentru excursia lor pe munte, un pulover de lână, o lanternă și câteva baterii. Bătrânul le primi, cu ochii în lacrimi. Sorin mai scoase câteva bancnote și i le întinse cu generozitate bătrânului.
       — Ce să fac cu ei, fătu’ meu? îl refuză moșneagul. Mi-am pus deoparte pentru îngropare și am și copârșeu sus, în pod. Alții, la ce bun?
       — Putem să vă ajutăm cu ceva? întrebă Sorin, ridicându-se în picioare, ca semn că popasul lor urma să ia sfârșit. Cori îi urmă exemplu.
       — Ie! Dacă ajunjeți în vale, opriți-vă la Toadere al Ilincii. Îl știu toți pe-acolo.
       Sorin încuviință din cap.
       — Și ce să-i transmitem? Ce să vă aducă?
       — Pe el, să mai stăm la vorovit, că tare de mult nu l-am văzut! Me’ți cu grijă, mai adăugă moș Traian. Pe lângă cascadă o luați la dreapta un pic, că la stânga, cum o tăt plouat în ultima vreme, o ia la vale pământul, îi sfătui el. Da’- ‘nainte, stați să vă dau și eu ceva.
       Bătrânul le întinse un tulnic miniatural făcut de el, din lemn.
       — E de fag! spuse cu mândrie. No, me’ți cu Dumnezeu înainte, le mai ură bătrânul.
       — Rămâneți cu Dumnezeu, îi răspunseră cei doi, deodată, dar abia apoi realizară câtă semnificație purta această urare pentru moșul Traian.