Lapte și miere

       Nu-mi place laptele, iar mierea prea puțin față de cum ar fi necesar, dacă ținem cont că este un aliment atât de complet și de sănătos! Astăzi însă, mi s-a făcut dor de aceste produse alimentare și mi-am dorit să le iau direct de la producător – un fel de garanție a păstrării tradiției și a ingredientelor sută la sută naturale. Prin urmare, auzind că în oraș s-a deschis un târg cu produse alimentare naturale și autohtone, m-am repezit într-acolo, sperând să găsesc ceea ce caut. Piațeta improvizată era frumos amenajată și arăta animată. Era în ton cu diversitatea cromatică a tonurilor de toamnă, anotimpul în care culegem roadele, adunăm ceea ce am semănat. Tarabele erau dispuse în cerc, astfel încât puteai să ai o imagine de ansamblu, doar aruncând o privire.

 

       Mi-a atras întâi atenția o cucoană cam guralivă după gustul meu, dar care, în ciuda faptului că arbora un aer modern, se integra perfect noțiunii de piață. Își lăuda în gura mare marfa, practic era cea mai vocală dintre toți piețarii. Avea o tarabă plină de beculețe multicolore, în toate nuanțele curcubeului. Era frumușică și îmi zâmbea larg, astfel încât nu este de mirare că m-am dus, încrezătoare, spre ea.
— Haideți, haideți, avem cele mai bune sortimente de miere, îmi zâmbi ea, larg. Vă dau un borcan mai mare, mai mic? Să știți că vând cel mai ieftin dintre toți de pe-aici!
— Mmm..., nu știu ce să zic, sunteți prima la care m-am oprit, dar din cauza culorii borcanelor, nu văd mierea! Dacă este zaharisită?
— Cum să fie zaharistă? se indignă ea, pentru ca apoi să coboare glasul până la nivelul șoaptei. Asta numai la cei de la celelalte tarabe se întâmplă! îmi spuse cu aerul că mi-a împărtășit un mare secret.
— Mierea dumneavoastră este de salcâm?
— A, păi de unde să știu eu? Ce, am însoțit albina la roit? Eu doar o vând!
— Dar cine v-a dat-o să o vindeți nu v-a spus dacă este de salcâm sau nu?
— Salcâmul se găsește în toată Europa? Și în America?
— Da, îi răspund surprinsă de întrebare. Mă trezeam luată la întrebări, în loc să i le pun eu.
— Ei, asta-i! râse ea școlărește. S-ar putea atunci să fie de salcâm... Ăăă... stați să mă uit pe etichetă! Știți cumva cum îi spune la salcâm în engleză?

       Am plecat dezamăgită, mirată oarecum că precupeața nu-și cunoștea bine marfa, scăpând un „ah” involuntar. M-am îndreptat spre taraba de vis-a-vis, unde tocmai se mai micșorase coada. Niște câini vagabonzi dădeau târcoale, adulmecând. Nu vedeam încă ce se vindea, dar interesul dulăilor părea a fi un semn bun, ca și mirosul plăcut de aluat copt.
 — Haida la covrigi! Covrigi! Lovi-v-ar foamea! striga cel de la taraba respectivă, un individ rotofei, dând din mâinile lui lungi. Parcă prea lungi, după cum puteam eu să apreciez.
Drept să spun, stomacul deja îmi făcea tumbe, receptiv la urarea târgovețului.
— Avem cei mai buni covrigi! Bagele, doamnă, bagele, sau cum le-o fi spunând în engleză, mă îmbie el cu un glas mai mieros decât mierea  de pe taraba precedentă.
— De ce sunt mai buni? Ce au atât de particular?
— Ei, doamnă, au cele mai mari găuri, dar tocmai asta le dă cel mai bun gust, să știți!
Tocmai când eram pe punctul de a-i aprecia gluma, am realizat că respectivul nu glumea, că părea convins de realitatea afirmațiilor sale. Asta m-a nedumerit peste măsură.
— Eu nu cred că asta este bine. Prea puțin aluat, la același preț. Mă simt...  înșelată!
— Ia, uite, domnule, ce pretenții! Atâta aluat am primit de-afară, din atâta am făcut! Nu vă convine, mergeți la glumețul din colț, să vedeți el ce vă dă, că eu am clienți destui, nu-mi trebuie d-ăștia pricinoși! Hai! Următorul! articulă el pe un ton hotărât, apoi îi zâmbi suav clientului care urma la coadă.
Omul începea – de necrezut, să fluiere a pagubă!
Până și stomacul mi s-a revoltat, auzindu-l și a intrat în greva foamei.

 

       Totuși, m-am îndreptat și spre „glumețul” grăsuț, recomandat de covrigar. Nu-mi dădeam seama ce vinde pentru că avea doar niște căni goale, de cristal. Nu părea să-i pese că nu prea avea clienți. Zâmbea cu drăgălășenia unui bunic bonom. Mai mult, cânta, așa de unul singur.
„Aici ca-ntr-o conservă de beton
ne naştem toţi sub zodia furnicii,
zei ambulanţi ne vând formula fricii
şi mulgem blânda vacă de neon”.
Mi-erau cunoscute versurile. Dinescu, oare? Mi-am promis să verific de îndată ce voi ajunge acasă. Nu, nu pe poet, pe el nu-l verifică nimeni, doar poeziile lui minunate.
— Spuneți, doamnă, ce ați dori de la bunelu’? se opri el din cântat în momentul în care m-am apropiat de tarabă.
— Păi, ce aveți, în primul rând?
— Lapte, doamnă, alb ca zăpada, de la vaci bioeuropene, de-alea de n-au gaze! Merge bine cu acei covrigi de la domnul acela, de-acolo! Și cu mierea cucoanei ar merge, dar nu vă recomand. Este măsluită, că nici albina nu mai știe pe unde a umblat și pe unde nu!
— Păi, dumneavoastră îi faceți reclamă ăluia în loc să vă vindeți propria marfă? În slujba cui sunteți, de fapt?
— Întotdeauna în slujba țării! îmi răspunse cu emfază. Doamnă, n-ați înțeles: afacerea merge mai bine așa. Mă rog, mergea, că acum covrigarul și-a cam luat nasul la purtare și vrea să devină băcan!
— Ei, mă rog, dați-mi și mie un litru, să-mi fac un orez cu lapte, dacă zici că e direct de la vacă.
— N-am. Ați ajuns târziu! Au muls alții vaca și-au dispărut, cu lapte cu tot, de nu-i mai găsește nimeni! Când m-am dus s-o mulg, să nu-mi cred ochilor! Ugerul era gol!
— Vreți să-mi spuneți că n-aveți lapte, că vindeți de fapt, ceea ce nu aveți?
— A fost o glumă, doamnă! Îmi pare rău că nu ați sesizat! Ehei, dacă nici noi, românii, nu mai știm de glumă, atunci e jale!
— Dar, laptele? Când v-am întrebat ați spus că aici vindeți lapte! am insistat eu înciudată.

       Să mi se fi tocit mie în halul ăsta simțul umorului sau îmi patina prea tare neuronul în sinapsă? Ieșirea la târg începea să mă agaseze. Bine făcusem că n-am mai dat pe la târg de vreo ptru-cinci ani!
— Da. Corect. Dacă îmi dați anticipat banii pe lapte se cheamă că vi l-am vândut, nu? Vă promit că mâine vi-l aduc.
— Așa, pe încredere?
— Păi, cum, altfel? Eu îmi respect cuvântul dat.
— Și dacă vaca bioeuropeană a dumneavoastră va avea și mâine ugerul gol?
— O să îi ordon să și-l umple!
Vorbea serios sau glumea? Nu-mi dădeam seama. M-am întors indignată, hotărâtă să plec acasă.
— Hei, duduie, duduie! Cumpără o cană, măcar! E cristal de Turda și e pe terminate. Mâine nu o să le mai găsiți nici pe-astea, sunt ultimele resturi. Le dau ieftin! Suvenir, duduie! Duduieeee!!!!

       Nu m-am întors, dar aproape era să mă împiedic de un individ fără tarabă, care ținea un cocoș mare sub braț. O mână străină îl tot împingea în față, tăindu-mi calea.
— Cucuriguuuu! Cucuriguuuu! se zbătea pasărea dând din aripi.
— Cocoșul ăsta al meu face ouă! Este un cocoș special! mă atenționă tânărul, zâmbind pișicher. Chiar acum a făcut unul!
— Ei, asta-i! Cine te crede? l-am ironizat, dând semne în același timp că aș vrea să fiu lăsată în pace.
Omul băgă mâna liberă printre penele înfoiate ale cocoșului și scoase un ou mare, de culoare roșie, pe care mi-l întinse. L-am luat, dar, alunecându-mi din palme, oul căzu pe jos și se sparse. Alături, mai multe ouă mai mici, se rostogoleau pe caldarâm.
— Ăsta nu e ou, e o Matrușka! am exclamat cu un amestec de uimire și dezgust!
— Da. E o Matrușka, îmi făcu el cu ochiul. Luați-o! Nu vedeți ce frumoasă este?
— O fi, dar nu ține de foame!

       Un pic mai încolo, mândru nevoie mare, un alt târgoveț trufaș ținea sub braț un cocoș cu creasta verde-praz, cu pete roșietice. M-am îndepărtat repede, să nu mă remarce. Dacă vindea și ăsta vreo Matrușka verde sau pătată?
M-am îndreptat spre taraba din direcție opusă, mai aproape de ieșire. M-a frapat faptul că târgovețul era îmbrăcat în costum, avea cravată și o privire sobră. Contrasta cu imaginea mea despre precupeți. Scotea niște cutii de carton, mai mici, mai mari, pe care le așeza cu eleganță pe măsuța din fața sa. M-a lovit curiozitatea.
— Ce vindeți aici?
— Mulțumesc pentru întrebare! Brânză făcută de mine, la fermă.
— O, aveți fermă! Așa da! De oi, de vaci?
— De elfi!
— N-am mai auzit așa ceva! De fermă de vaci, de oi, de troli, am mai auzit, dar de fermă de elfi niciodată, recunosc. Poate glumiți și nu-mi dau seama!
— Nu, nu, nu glumesc. Nu mi-aș permite și de fapt nici nu am spirit de glumă, stimată doamnă, credeți-mă pe cuvânt!
Am ridicat o cutie să văd cum arată brânza de elfi, dar înăuntru nu era nimic!
— E goală!! am constatat eu.
— Ei, așa este cu elfii ăștia... Nu știi la ce să te aștepți. Se pare că astăzi nu au făcut mare brânză, dar dacă îi iau cu binișorul, mai diplomatic, ei pot face minuni, să știți! Îmi pare rău că nu am putut să vă ajut, dar, așa, ca suvenir, luați acest mic trofeu. Este un micuț trol, mi l-a dat de dimineață doamna aceea care vinde miere, la prima tarabă din dreptul intrării.
L-am refuzat politicos.

       În rest, mai erau câteva tarabe goale, în spatele cărora, alți piețari pierdeau vremea, amatori de spectacol sau veniți să învețe de la ceilalți cum se poate vinde marfa.  Nu m-am mai oprit pe la ei, ci am ieșit ca o furtună din micuțul târg improvizat, cu plasa goală, cu stomacul mârâind supărat și cu gândurile vraiște. Oare cu ce aș putea înlocui laptele și mierea? mă întrebam. Un greiere lângă pantoful meu se juca nepăsător pe caldrâm. Habar n-ai tu ce te așteaptă, i-am zis acestuia, în gând, desigur. Cri-cri-cri, greier gri, ce mâncare o să fii!  

       Pe când să ies din târg, m-a oprit un cetățean îmbrăcat ciudat. Nu cred că era de prin partea locului.
— Sunt administratorul acestui târg! mă abordă el.  Cum, plecați de aici fără să alegeți nimic? mi se adresă acesta pe un ton plat, observându-mi plasele goale.
— A, bine că mi-ați ieșit în cale, am sărit eu cu vorba la atac. Tocmai mă gândeam să mă plâng cuiva, că nu ai ce alege de pe-aici. Foarte slabă oferta! Orice ai alege, tot prost ieși. Bătaie de joc!
— Se poate? Administratorul abordă o mină supărată. Eh, dar de ce mă mir? Așa e lumea! Cârcotașă! Fenomenal, zău! În loc să se bucure că încă mai există un târg, comentează. Fie, treacă de la mine! Hai, că nu se poate să plecați de-aici chiar fără nimic! Vă dau eu cadou niște orez, cât s-aveți de-un pilaf! Vă garantez că e natural! E kosher, doamnă!

 

Simona Mihuțiu