Inserțiile de opinie pe care le face demonstrează o analiză profundă a vieții, cu toate suișurile și coborâșurile sale, a situației socio-politice din ambele țări, a oamenilor cu care interacționează, a mentalităților și a modului în care acestea se schimbă în funcție de mediu.

      

      Silvia Urdea ne vorbește de „miopia voită” a guvernanților români în legătură cu problema etnică pe care o atacă fără rețineri, dar și de „cacialmaua pregătită poporului român” după atâta suferință îndurată în anii postbelici. Românii se văd iar furați și umiliți. „Aici, la Porțile Orientului, binele nu ține mult și nu poți fi sigur niciodată de nimic. Trăim pe nisipuri mișcătoare și când se instalează răul ține o veșnicie, de parcă am fi blestemați.”
      

       Sentimentul de nesiguranță, pierderea locului de muncă, penuria financiară,  a împins-o spre gestul de a pleca din țară, iar situația de menținere a unor guvernări puse anume pentru a face jocurile intereselor străine, vânzând resursele țării ca pe un bun propriu, a determinat-o să rămână mai departe pe pământ american. A fost nevoită adesea să lupte pentru supraviețuire, alături de soțul și copilul ei până la obținerea unui blestemat de green-card care vine la pachet cu o situație de trai decentă. Sacrificați în țară de comunism, emigranții, cel puțin la prima generație, vor fi în continuare sacrificați de un capitalism prea puțin interesat de nevoile cetățenilor, căci, așa cum ne spune autoarea, „America are nevoie de oase frânte”.

       Dorul de meleagurile natale și de persoanele dragi lăsate acasă este mistuitor. De la prima și până la ultima filă suferința depărtării este firul care leagă întâmplările. „Rădăcinile mele românești mă dureau”, ni se confesează Silvia Urdea. „Cine zice că nu-i este urât după părăsirea țării lui și stabilirea într-un perimetru străin, acela ori minte, ori este un împătimit al banului, pentru care nu contează unde se află dacă banii curg pe jgheab. Aveam în suflet un alean pe care nimic nu-l putea ostoi și un gol pe care nimic nu-l putea umple”, continuă ea.
       Silvia Urdea are un patriotism profund, nealterat de așternerea anilor și de distanță. Își exprimă mirarea de a se stabili tocmai în țara care ne-a abandonat după război și ne-a vândut hidrei staliniste: „cine să le mai aducă aminte cuceritorilor atotputernici de suferinţele nedrepte îndurate de naţiunile abandonate la Yalta!” Aceste observații vin la pachet cu acelea că americanii sunt prea puțin interesați de adevărul istoric, lipsiți de o educație în acest sens. „Noi cunoașem mai multe despre geografia și istoria țării lor decât ei înșiși”.

       Demnitatea națională și personală o determină pe doamna Urdea să vorbească deschis despre adevărurile istorice, neacceptând compromisul, nici vorbele spuse pe jumătate. Ea îi acuză pe istoricii noștri ale căror voci nu se aud peste hotare în apărarea adevărului istoric despre România și poporul român, fie că se referă la problemele interetnice de la Târgu Mureș, fie la manipularea răspândită la nivel global – aceea de a fi considerați un popor de țigani, fie la grosolănia pactului Ribbentropp-Molotov, fie la lașitatea guvernanților noștri în a revendica ceea ce țării i s-a smuls: Basarabia, Bucovina de Nord. „I-am lăsat pe alții să ne scrie o istorie mincinoasă conform intereselor politice antiromânești. Ce lucru trist!”
       Dacă autoarea deplânge la un moment dat absența din școlile americane a educației în spiritul cunoașterii istoriei, identificând acest lucru drept o cauză majoră a multor probleme sociale la nivel global,eu deplâng că tocmai acest aspect a fost preluat fără discernământ (sau, poate, voit) în țara noastră. Congruent cu  spritul eminescian, afirm și eu că „un popor care nu-și cunoaște trecutul, nu poate aspira la un viitor.”
       Societatea americană este amplu criticată. Lumea de peste Ocean ne este înfățișată ca o lume dură, în care doar banul și profitul contează, în care „nimic nu se poate adânci în suflet”, în care oamenii sunt „monade, entități spulberate încoace și încolo de interese, care odată împlinite, totul se prăbușește în uitare, relațiile umane părând niște fantome”.

       Cartea este o oglindă a întregii societăți americane, care ne relevă o Americă așa cum este, o țară care încă mai practică sub formă mascată sclavia – la nivelul muncilor de jos practicate de imigranți. Este un stat aservit la rândul său marilor corporații, pentru care sănătatea și traiul oamenilor din clasa de jos și chiar cea de mijloc pare să nu aibă valoare, în care omul de rând din ființă devine un simplu număr. Dincolo de aparențe, în America „socialismul se practică de către guvern pentru elite, în timp ce păturile nevoiașe sunt lăsate pradă capitalismului feroce, cetațeanul fiind marele perdant”, lăsat să se descurce pe cont propriu. Deși ne face cu luciditate o scurtă analiză a principalelor doctrine politice americane – democratică și republicană – Silvia Urdea ne lămurește la sfârșit: „sunt un singur partid corporatist”.
       Libertatea în America ne este înfățișată ca o monedă cu două fețe, una arătată lumii întregi și alta ascunsă. Ești liber a-ți exprima orice opinie despre guvern, dar nu și față de patronii sau corporația la care muncești. Pe aceștia îi numește involuntar (sau nu), „stăpâni”.
       Comunitățile românești din America sunt lipsite de unitate, o unitate pe care doamna Urdea o observă la alte comunități: evreiești, poloneze, etc. Remarc faptul că lipsa acestei unități aduce deservicii majore atât celor de dincolo, cât și celor de aici, pentru că vocea noastră, a celor de acasă, ar avea, poate, un alt ecou dacă ar fi purtată de cei plecați. Emigrarea masivă, în special a tinerilor, deziluziile, sentimentul că avem drept conducători niște marionete ale unor păpușari străini, indiferent cui am da votul, sunt, în opinia mea, cauzele principale care au slăbit capacitatea de reacție a populației rămase în țară. Duși de nas de prea multe ori, manipulați și mințiți continuu, românii rămân într-o pasivitate mioritică.
      

       Autoarea abordează problema însingurării omului contemporan, cu precădere în America, unde este promovată o educație a detașării sentimentale, a individualismului, a lipsei de empatie și de comunicare interumană. O astfel de abordare strategică conduce la o sălbăticire a omului care riscă să ajungă să trăiască într-o junglă socială și nu într-o societate normală, firească. Și asta importăm noi, europenii, cu mare fast! Din păcate, vedem că aceste orientări prind rădăcini adânci la nivel global, inclusiv în România, făcând din om un prizonier care își pune singur cătușele, înstrăinându-se de cei din jur și, în final, și de sine. Educația proastă, lipsită de etică, transbordată subsecvent la nivel social, este principala cauză a bullyingului. Autoarea, crescută în moralitatea românească tradițională, aceea simplă, dar adâncă, cea a bunului simț, se adaptează cu greu nefirescului, criticând zgomotul mișcării LGBDQ și lipsa de rușine întreținută la nivel individual, social, instituțional. Silvia Urdea reclamă violența,  stârnită de proasta educație, și de frustrările păturii sărace, de segregarea rasială, de politicile americane legate de portul armelor. Ni se confirmă faptul că în America ai o nesiguranță a deplasării în zone populate, inclusiv în malluri și metrouri. Ce poate fi mai ilustrativ decât expresia folosită de autoare: „prizonier al fricii”?
       Condiția artistului în America este surprinsă cu acuratețe: „Artistul contemporan este mai mult un artizan, care trebuie să creeze pentru consum, daca vrea să supraviețuiasca în lume”. Și acest lucru îl importăm cu succes pe plaiurile noastre.

       Personajele, persoane autentice pe care Silvia le-a întâlnit, sunt caracterizate cu un talent remarcabil de romancier. Ele sunt vii, furnizoare de idei și opinii prin dialogurile lor, prin analiza naratoarei și prin evoluția caracterială în funcție de evenimente și întâmplări. Descoperim astfel talentul scriitoarei, dar și capacitatea personală de a pătrunde în cotloanele umbrite ale psihicului uman. Discrepanța dintre mentalități este foarte atent punctată. Faptul că întâlnim în carte mai multe povești de viață ale imigranților români, are și un rol de a sublinia că dificultățile întâlnite în cale de Silvia Urdea nu sunt întâmplătoare, ci se multiplică cu destinul fiecăruia dintre aceștia.

       „Fragmente din Babylon” este mai mult decât o carte autobiografică, este o carte complexă, abordând multiple fațete ale existenței umane, cu bunele și relele ei, încercând să caute sensul pe care îl avem noi ca indivizi, pe axa timpului pe care îl străbatem. Este o pledoarie pentru demnitatea bunului simț, pentru adevăr. Relevantă este replica dată de Silvia uneia dintre americancele la care se angajase pentru house-cleaning: „nu cred că libertatea cuvântului trebuie exersată în detrimentul semenului tău, ci trebuie să intervină autocenzura bunului simț. Dacă rănești demnitatea altui om atunci este vorba de anarhie, nu de libertate”.

       În final, se pune întrebarea dacă visul american poate fi atins, dar ca să poți rezolva această ecuație ar trebui întâi să-ți definești, dincolo de noțiunea sa abstractă, ce este de fapt acest „vis” și asta nu poți să o faci decât răspunzând la o altă întrebare: ce contează în viață? Pentru Silvia Urdea a contat adevărul și respectarea demnității. Pentru a le dobândi a făcut mari sacrificii fizice și sufletești. Aleanul, dorul de casă și de cei lăsați acasă, faptul de a se afla departe în momentul pierderii părinților, moartea acestora „i-au cutremurat ființa”, pierzând pentru moment, după cum ne mărturisește, sensul vieții. Afirmația „rămân definitiv o europeană” este ștampila pe care o așterne pe visul ei american tocmai atunci când acesta îi devine tangibil.

       Visul ei românesc, încă nematerializat în a-și vedea țara-mamă suverană, îi oferă totuși, mângâierea, tot în toamna vieții, de a se împlini în meseria în care s-a format – filologia – devenind, iată, o scriitoare de succes. Felicitări, doamnă Silvia Urdea!

Simona Mihuțiu