Condiția umană își găsește și ea expresia în raport cu timpul: „Ce suntem noi?/ Răstimpuri pentru timpul ostenit” (Răstimpuri)

          Timpul își arată reflexele și în orizontul nostalgiilor: „Timpul, așa cum ar fi, mult-puțin,/ Acordeon cântând amintiri,/ Tare mi-ar plăcea să-l rețin/ La ceasul târziu al unei iubiri” (Timpul ca un acordeon). E surprinsă și iluzia timpului care se dilată, deși, realitatea e „Că e un timp furat doar pentru noi”. (Se schimbă ora).

          Sedusă de fiecare anotimp în felul său, dar mai ales de toamnă, cu încărcătura sa simbolică, poeta face popasuri cu tâlc în anotimpul rodirii/împlinirii, dar care e și al începutului sfârșitului: „Mă împresori cu ruginite patimi... (…) /În brațe îmi pui rodul, pe buze/ Ai un iz dulceag, un gust de mere coapte,/ Îmi foșnești în visuri cântecul din frunze.../ Ocupându-mi gândul, în suflet aduci noapte.” (Ademeniri de toamne)., „Am toată viața-napoi,/ În frunze foșnesc/ Amintiri ce trezesc/ Toamna din noi.// Am toată viața-nainte.../ Mi-am strâns în album/ Frunze căzute pe drum/ Și amintiri în cuvinte...” (Toamnă pe drum). Pentru dorința de amânare a deznodământului implacabil, poeta are o soluție proprie: „Îți dau concediu, toamnă (Negociere).

          Până la urmă, timpul e văzut ca expresie a „călătoriei”: „Viața-i strânsă în bagaj pe sortimente,/ Am pus amintiri utile, inutile,/ Și o sumedenie de sentimente,/Am împachetat cu grijă nopți și zile...” (Călătorie cu trenul vieții). O călătorie dus-întors: „Am fost plecat departe,/ M-a rătăcit a timpului risipă,/Călător pribeag printre milenii sparte,/ Dar m-am întors, înveșmântat în clipă”. (Când ceasul a stat).

          Timpului, ca judecător suprem, poeta îi cere însă și șansa/favoarea reîntoarcerii, retrăirii/rescrierii: „Mai bine-ntoarce-mă, să le rescriu...” (Timpule, nu-mi aminti), într-un soi de nevoie a perfecționismului auctorial.

          Simona Mihuțiu pune întrebări, nu doar timpului, fără a aștepta neapărat răspunsuri. De cele mai multe ori, răspunsurile sunt sugerate chiar de întrebări, ba întrebările sunt adesea chiar răspunsuri.

          Evantaiul tematic al cărți este însă unul larg cuprinzător, divers, confesiunea lirică se intersectează cu atitudinea socială, cu faptul cotidian, în care își fixează repere metaforice și emoționale. Biograficul se insinuează discret în nuanțele atâtor maladii ale veacului (Rânduri pentru mama).

          Reflecțiile existențiale se înscriu într-o balanță în care a fi atârnă greu sub tentația lui a avea. Poeta deplânge „starea națiunii” „Țara e scoasă la mezat” (Aici, diaspora), dar nu-și declină propria responsabilitate: „Și-ți las acest pământ, să îl păstrezi la fel” (Moștenire), simțind că și ea face parte din istorie.

          Poeta nu se resemnează, dar nici nu se revoltă, își acceptă elegiac soarta, „nemișcarea”, pentru că „Nici timpul nu-și mai cere pașaport”. (În așteptarea unui pilot), știind totodată că e „prea codat al lumii rost!” (Contabil).
         

          Găsește însă și locul privilegiat, unde „Înțelegi timpul mai bine” (La Mănăstirea Moldovița). De altfel, sentimentul religios e firul roșu care leagă unul de altul momente ale trăirii creștine, fiind preocupată de morala creștină (Plouă pe icoana Sfintei Marii, Crucea Sfântului Andrei), de sărbătorile creștine tradiționale (Ofrandă de Crăciun), de valorile care ne identifică și ne definesc.

           Aflată la începuturile sale poetice și fără a-i fi străbătut labirinturile, Simona Mihuțiu nu ține întotdeauna cont de imperative stilistice, cât pune accent pe emoție, pe sinceritatea rostirii. Ea se scrie pe sine, hemografic. Se simte confortabil în tiparele clasice, savurează muzicalitatea versurilor, Pictopoemele sale sunt pasteluri în care e surprins omul care intră-n armonie cu natura: „E liniște afară,/ E liniște în mine,/ Și râul poartă-n sine/ Un dor de primăvară (În liniștea pădurii), cu ritmurile ei: „ Veștede frunze cad rând pe rând.../ Dedesubt se lasă aprigul ger,/ Câte un înger cade din cer/ Spre a renaște pe sub pământ”. (Cad pe pământ)

 

          Dincolo de titlul publicistic, Interviu cu timpul e o încercare de înțelegere a sensurilor lumii, de cunoaștere a unor adâncimi sufletești, cu mijloacele poeziei.

          Născută la Codlea, Simona Mihuțiu completează fericit biografia/geografia literară a locului, unde în ultima vreme s-au manifestat cu pregnanță mai mulți scriitori, între care se detașează Iuliu Ionaș, Gheorghe Cutieru, și unde vegheză critic A.I. Brumaru, retras aici, departe de „zgomotul și furia” Brașovului, unde și-a trăit cei mai mulți ani ai devenirii sale literare, și unde există viață cenaclistă (Cenaclul „Lucian Blaga”), după sucombarea atâtor cenacluri literare, prin grija unui înfocat astrist, Mircea Gheorghe Dragoș.

          Dar Simona Mihuțiu e o prezență remarcabilă și în Oradea, locul geometric al căutărilor sale profesionale și literare, de unde evadează spre lumi în care găsește solidaritate în idei și idealuri. Și de unde trimite tot mai des semnale despre cuceririle ei în teritoriile fără margini ale literaturii, despre „o nouă tinerețe”, în care, blagian, „iubirea și jocul meu (său) e înțelepciunea”.