foto: Lia Tătar

Când a găsit potrivită poezia, a scris poezie, când proza era mai generoasă cu tumultul creației sale, a scris proză, când a simțit că teatrul e cel care îi oferă cel mai de impact traseu al dialogului cu publicul, a scris teatru. Când n-a rămas indiferentă la viața editorială, a scris recenzii, cronici literare pe marginea unor cărți care au intrat în viața ei prin diverse căi relaționare, de comunicare sau solidaritate literară. Când a simțit că trebuie să ia atitudine față de provocări sociale, politice, culturale la zi, n-a ezitat să fie „câinele de pază” al democrației, să facă jurnalism, care să demonstreze că nu-i e indiferent nici prezentul și nici trecutul devenirii noastre.

 

       Indiferent de gen însă – poezie, proză, teatru, publicistică – scrisul Simonei Mihuțiu s-a constituit ca un angajament plenitudinar în regăsirea/recuperarea absolutului ontologic.

 

       Ritmurile creației literare a Simonei Mihuțiu intră în armonie cu ritmurile cotidianului în întreaga lui diversitate existențială, autoarea fiind implicată cu trup și suflet în tot ceea ce face, cu o responsabilitate care excede limitărilor „de serviciu”, într-un voluntariat al unui S.O.S. al urgențelor.

 

       Simona Mihuțiu e stăpânită de o efervescență creatoare care vine dintr-un tumult al implicării, din frământările generate de neîmpăcarea cu bulversarea cursului firesc al împlinirilor individuale, dar și colective, cu pierderea substanței unor virtuți, cu călcarea în picioare a adevărurilor istorice la îndemâna oricui de bună credință.

 

       Ca marii maeștri ai șahului, Simona Mihuțiu „joacă” simultane, având în același timp pe masa de lucru proiecte în toate genurile. Din când în când face câte un popas și pune, editorial, nu câte un punct, ci punct și virgulă. Șoapte din spirala tăcerii este un astfel de respiro editorial, într-un gen care e „copilul său de suflet”: poezia.

 

       Axul în jurul căruia crede poeta că se învârte lumea e tăcerea („mare fără valuri”), în semnificațiile ei profunde. Se spune „apele liniștite sunt adânci”, dar și „liniștea de dinaintea furtunii”.

       Ca la Giorgios Seferis („Nu mă întrebați ce m-a influențat. Un leu e format din toți mieii digerați de el”), și la Simona Mihuțiu, șoapta/țipătul/poemul se naște din acumulări. Tăcerea, la Simona Mihuțiu nu e lașitate, detașare, indiferență, ci așteptare, germinație, după acumulări îndelungate.

Întinderea liniștită a mării, în largul ei necuprins ascunde țipătul „Nevorba - țipăt va cunoaște,/ Țâșnit în timpuri viitoare/ Precum furtuna ce se naște/ În clocotiri înșelătoare” (Șoapte din spirala tăcerii). Oricât de mari ar fi mizele gândului, rostirea/șoapta/țipătul se naște din tăcere.

 

       În alt plan decât cel marin, cuvântul poetic e pentru Simona Mihuțiu asemeni unei păsări Phoenix, care însă nu renaște din cenușă, ci din tăcere.

În „spirala tăcerii”, gândul poetei se materializează în trepte (spirale) care urcă spre înălțimile cuvântului mântuitor. Un fel de „tăcere de la masa tăcerii”, cum sugerează un titlu de poem.

      E mereu în căutarea „cuvintelor potrivite” pentru a-și înțelege propriile căutări și elanuri, dar și pentru a le împărtăși cu ceilalți. Își asumă grijile altora ca pe propriile griji, dar nu le extrage din context, îngroșându-le liniile, ci le menține în atmosfera policromă a parcursului devenirii lor. Parcursul poetic e mereu potențat în sanctuarele tăcerii, într-o maieutică a sinelui cu sinele, clarificând din start propriul statut. Autoarea pleacă de la concepția distincției condiției feminine, într-un veritabil elogiu adus acesteia, ca o sursă inepuizabilă a „devenirii întru ființă”: „Fără ea, o sferă/ se va rupe-n două,/ luna plină nu ar fi,/ numai lună nouă.// Fără ea, arborii,/ foșnetul și-ar pierde/ mugurii din brațe,/ leagănul cel verde” (…) „fără ea, cuvântul/uită-n gând ideea.” (Nimic, fără ea), ducându-mă cu gândul la… Paul Goma care, în Roman intim, scria: „La urma urmei, toată lumea-i femeie. Nimic nu se face, nimic nu se desface fără femeie, nici în afara femeii.”

 

      Poeta pune femeia în lumina sacralității: Icoana Mariei în fiecare mamă: „Maria-și plânge cu jale Pruncul cel Sfânt/ Prin ochii oricărei mame, de pe Pământ./ Din lacrimile lor amare se naște/ Speranța-nvierii în Noaptea de Paște.” Gândul mamei nu poate fi decât în același orizont: „Mai vino, maică, pe acasă,/ Privesc în gol, în depărtare,/ Degeaba suni, degeaba scrii,/ Mi-e dor de-a ta îmbrățișare!”, iar propriei mame îi potențează virtuțile și prin numele ei: „Avea mama nume sfânt.”

 

      De altfel, întreaga poezie a Simonei Mihuțiu se înscrie în sentimentul religios al ființei: „Sunt cruci ce duc pe umeri/ Poveri albe de tăceri,/ Răstignitele dureri,/ Prea multe, să le numeri.” (Cruci), „Copilul din mine încă așteaptă/ Să împodobească un brad în ajun,/ Să-i reapară bunicii la poartă/ Să-i colinde „Trei păstori”, de Crăciun” (Dor de Crăciun), „Ne-or cânta frumos colinde,/ Oprind lacrima și tunul/ Și ne vor aduce-aminte/ C-a sosit din Cer Crăciunul.” (A sosit din cer Crăciunul), „Avem nevoie de-a aduce aproape/ Albastrul Cerului în ape,/ De câte-un strop din aura-Lumină,/ Aceea care ne-ncreștină.” (Ioan Botezătorul), „Vino, prea Sfinte,/ Binecuvântă-mi cerul și glia!” (Rugăciune de Sfântul Andrei), „Cât infinit curge prin noi/ Se duce... trece... Unde? Cine știe?/ În veșnicia de apoi/ sau înainte, din nou să ne învie...” (Cât Dumnezeu).

 

       Tema credinței își arondează momente ale recuperării și regăsirii. Poeta vede „Oameni cu cruci pe spate” (Cruci); Până și speranța se transformă în cruce (Speranța moare ultima), iar „Petalele dalbe coboară din cer,/ (…) / Ne-aduc povestea aproape și pier.” (Dalbe petale), iar noi „Ne ascundem răscolirea/ În sihăstria noastră” (Nimic nu mai e cum a fost) Universul credinței se încheagă ca o rugăciune: „Crucea, părinte,/ Să ocrotească-n veci România!” (Rugăciune de Sfântul Andrei).

Cum Dumnezeu este iubire, nu se putea ca poezia Simonei Mihuțiu, dându-i credinței ce e al credinței, să nu dea iubirii ce e al iubirii. După elogiul făcut femeii și trăirea în credință prin poezie, iubirea e la ea acasă.

 

       E identificat chiar și „Anotimpul de iubire”, invocat ca dorință: „Adu-mi în suflet o vreme de iubire!”, într-o proiecție a lui „dăruind vei dobândi”: „Te-aștept cu dor, iubitul meu, să vii, să-ți dau” (Necesarele îmbrățișări). Iubirea este văzută și ca protectoare: „De ai iubire, nu te teme!” (Nu te teme).

Autoarea nu-și refuză nici ironia trist-amară a degradării sentimentului iubirii, la ceas de simbolică celebrare: „Puberii merg să se desfete,/ Să-și ostoiască a lor sete –/ Analfabeți, analfabete,/ (Drago)beți și (Drago)bete.” (În noaptea de Dragobete).

 

       În toate ipostazele în care identifică poezia, aceasta e amprentată și de sentimentul timpului, câtă vreme suntem „purtați pe umeri de-un timp cărăuș” (Pe umerii timpului cărăuș). „Vremea” e privită și în orizontul „vremurilor”: „Ce tulbure e vremea, Doamne,/ Și norul negru ne petrece/ Cu umbra sa udă și rece,/ În primăvară să ne-ntoamne.// (...) Secunda-și face pirueta / Pe Cerul de oțel, ce-mi pare/ A fi o rană care doare.../ E clar că s-a smintit planeta!” (Vremuri tulburi). Într-o nostalgie… fatală, poeta concluzionează: „Nimic nu mai e cum a fost!” Iar trimiterile nu sunt atât spre temporal, cât spre social și politic.
 
       Nu rămâne indiferentă nici față de raportul durată/ intensitate, când evaluează timpul: „Uneori, o clipă o trăim intens,/ De parcă ar fi ultima din viață”. (…) „Alteori, ne pare timpul nesfârșit,/ De parc-am fi nemuritori aici.” (Variate stări). Și proiecția în viitor își are rezervele ei: „Vor veni vremurile-acelea-n care/ Un timp nou, ciudat, va urma s-apară:/ Un perfect continuu, fără eroare,/ Monoton, creat de-o lume bizară.” (Perfectul continuu).

 

       Criza de timp e sabia lui Damocles: „Nu mai e timp, nu mai e timp/ Să plece frunzele-n exod,/ Să-și doarmă-n ram un vis comod,/ Nici să rămână-n anotimp!” (Nu mai e timp) deși, paradoxal, există și Inflație de timp: „Inflația cuprinde timpul,/ Dilată clipele-n exces.../ Ai crede că e un progres/ De nu ar crește și răstimpul!”

Ca un veritabil pastelist, Simona Mihuțiu panora­mează și ciclul anotimpurilor, cuprins în vârtejuri lirice – „Iz de toamnă”, „Furtună de toamnă”, „Stări autumnale”, „O zi de toamnă-n crâng”, „Septembrie”, „Echinox de toamnă”, „Se-ntoamnă”, „Impresii de iarnă”, „O iarnă fără vină”, „O noapte de iarnă”, „De primăvară”, „Balada unui ghiocel naiv”, „Primăvara din noi” ș.a., fără ca anotimpurile să fie văzute prin ele însele, ci în relație cu „anotimpurile” ființei umane: „Tresare primăvara-n mine/ Cu înfloriri de mâțișori,/ În anotimpul care vine/ Iubirea îmi aduce flori.” (De primăvară).

 

       Poezia socială nuanțează atitudini care se regăsesc și în proza, teatrul și publicistica Simonei Mihuțiu. Acesta e văzut din diverse unghiuri, dar judecat de pe o singură poziție, cea a valorilor care ne identifică și consacră condiția umană. „Viitorul de aproape”, „Suntem oi”, „Zbor”, „Câine în noapte”, „Fabulă pentru contemporani”, „Un veac scos din uz” ș.a. sunt radiografii de stări, dar și poeme de atitudine, cu accente de manifest,
       Optimismul rămâne activ, iar speranța decisivă: „Vom renaște din propria cenușă/ Arzând cu patos, reinventați apoi.” (Proba de rezistență).

În geografia sentimentală a autoarei sunt fixate locuri, repere („amintiri din roata timpului”) ale unui traseu al devenirii: Sighișoara, Colibița, Caraimanul, un cătun din Apuseni, malul mării, dar și momente bio­grafice, surse ale inspirației poetice.

 

       Poezia sa încă găsește aer curat în ritmuri în care muzicalitatea primează, refuzându-și escapadele moderniste, fără să se simtă nici prizoniera rigorilor prozodice. În cele din urmă, folosind formula „femeie-credință-iubire-timp-social”, Simona Mihuțiu adaugă încă un op la dosarul său existențial, care capătă consistență cu fiecare nouă carte.
Autoarea încă are multe de spus, într-un tur de forță al recuperării – după abandon, revenire – într-o luptă cu sine și cu timpul.

 

NICOLAE BĂCIUȚ

 

♥ Volumul de poezii „ȘOAPTE DIN SPIRALA TĂCERII” poate fi comandat pe Libris: https://bit.ly/libris-soapte-din-spirala-tacerii

♥ Cărțile autoarei pot fi comandate pe Libris: https://bit.ly/libris-carti-simona-mihutiu

Întoarcere la pagina ACASĂ

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și Editura ”Vatra Veche” pot fi cumpărate online de pe libris.ro.