Și, totuși, mai auzim călcând
Pe străzile din vechiul burg,
Ai săi pași de Demiurg
Cu instincte proletare,
Eminul, cel făr’ de uitare...

 

Și parcă-l vedem spre toți strigând
În sala „României June”
Urarea nației române,
Unind cu gândul și cuvântul
Simțirea, lacrima și jindul.

 

Aici mai simțim încă vibrând
Istorii vechi care oprimă,
Dar și lumina care-animă
Unindu-ne sub a sa rază,
Ținând conștiința trează.

 

Și totuși, prin Viena trecând,
Putem atinge o lacrimă,
Putem cuprinde o patimă,
Putem mirosi „flori albastre”,
Dunărind trăirile noastre...