foto: Lia Tătar

Fragmente din volum:

       Ai fi zis că era atent la persoana din fața lui, dar bătrânul nu clipea, stând imobil, pierdut în lumea lui, în aceeași poziție în care îl așezase fiica sa. Doar faptul că strângea mecanic și repetat pumnii îți certifica faptul că nu este o statuetă de ceară.
Doamna psiholog îl urmărea atent, în ciuda faptului că purta o discuție cu Denisa Tudoran, căreia îi explica situația în care se afla tatăl său.

—    Boala Alzheimer duce la o degradare cognitivă, cu reducerea capacității de învățare. El nu recunoaște mediul în care l-ați adus, chiar dacă dumneavoastră credeți că îi asigurați tot confortul. Nu este în elementul lui. Poate că încă s-ar mai descurca dacă ar trăi mai departe în spațiul cu care s-a obișnuit. De aceea el își caută elementele pe care le știe.
—    Este chiar absurd, îi replică Denisa. Eu cred că o face dinadins. Doamnă psiholog, nu știu cât ați umblat dumneavoastră pe la concerte, dar tatăl meu a fost un reputat dirijor și compozitor, dar nu numai atât. A fost o „bibliotecă ambulantă”. Este exclus să ajungă așa, dintr-o dată!
—    Ați pus punctul pe „i”, îi replică psiholoaga. A fost!

       Ignorând expresia de revoltă a femeii, doamna psiholog îl privi pe bătrân cu părere de rău. Încă arăta bine pentru vârsta înaintată pe care o avea. Pe fruntea sa lată, timpul nu săpase riduri adânci. Ochii, aproape negri, adumbriți de sprâncene sure, dar dese, îi confereau un aer visător. Trupul îi era bine proporționat, fără depozitele adipoase caracteristice vârstei a treia. Nici pielea nu-i devenise flască, atât cât putea ea să observe. Părea că pe sub masca sa de om bătrân se redeștepta o perioadă adolescentină, un timp trecut care nu se împăca deloc cu cel prezent. Știa, desigur, cine fusese. Cine să nu fi auzit în Cluj de domnul dirijor Tudoran? Fusese o somitate națională, ba chiar avusese succes și în afara țării, nu doar ca dirijor, ci și ca autor al unor piese simfonice. Multe dintre compozițiile sale erau cântate în continuare în sălile de concerte. „Nostalgie”, piesa ei preferată, chiar a fost folosită ca generic al unui film, nu-și amintea care.

***

—    Ce mai faci, tată? îl întrebă Denisa, privindu-l trist. Nu mă recunoști?
—    Ba da, îi răspunse bătrânul, placid, fixând cu privirea cerul.
—    Cine sunt eu? se aventură fiica domnului Tudoran.
—    Sora care face curat. Aia mai cumsecade, nu scorpia.
—    Cel puțin vă vorbește. Are momente lungi când nu scoate o vorbă, o încurajă una dintre angajatele azilului, văzând deznădejdea de pe chipul femeii. Uneori mai are episoade de agitație și neliniște, dar din ce în ce mai rar. Cel mai prezent pare a fi în preajma uneia din locatarele noastre care știe să cânte la pian. Este greu să ne dăm seama ce trăiește un om care are Alzheimer, dar cred că de o vreme se simte ceva mai bine aici.
      

       Denisa începu să plângă. Din punctul ei de vedere, boala tatălui progresa galopant, iar în sufletul ei se instalase frica de ziua de mâine.

 —    Tată, te duc acasă. Acasă la tine. Am găsit niște femei care sunt dispuse să te îngrijească.
—    Nu. Aici e casa mea!
—    Cum să fie aici casa ta?

       El nu răspunse, adâncindu-se în tăcere și fixând un punct pe boltă. Stătu așa un timp, apoi începu a se foi pe scaun. Se uita bulversat în stânga, în dreapta. Începea să dea semne de agitație. Se ridică în picioare.

—    Sofia, Sofia, Sofia..., repeta el întruna.
—    Tată, cine este Sofia?
—    Iubita mea.

Întoarcere la pagina ACASĂ

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.