Cei care o fac, cei care plasează în derizoriu valorile neamului, cei care le reneagă, conștient sau inconștient, se poziționează în categoria trădătorilor. Eminescu, străbătând de-a lungul și de-a latul teritoriile locuite de români, a văzut cu celeritate adevărul istoric și, folosindu-și principala armă pe care o avea la îndemână, scrisul, a luptat împotriva dușmanilor poporului român, adică a cotropitorilor săi.

       Proza sa, cu elemente onirice, fantastice, anticipative, originală pentru acel secol, își extrage filonul tot din spiritualitatea românească.
       „Prin sate se vestea cuncă se ridicase românii împotriva ungurilor și împăratul codrilor bătrâni și a munților suri și sterpi aduna pe vulturii din vizuinele lor stâncoase împrejurul flamurei românești. În creierii împietriți ai munților și-n aerul lor cel rece flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei”. (Mihai Eminescu – „Geniu Pustiu”)

       Românii i-au respectat verticalitatea, „caracterul tare” și curajul opiniei exprimate îndeosebi în publicistica sa. Erau părerile celor mulți, cărora Eminescu le dădea glas, zguduind lumea politică din acea perioadă, fără compromisuri, cu respect pentru libertatea cuvântului. Ultimul său articol din „Timpul”, din 28 iunie 1883 a rămas emblematic pentru acei slujitori ai presei care se respectă pe sine. Nu întâmplător această dată a fost aleasă ca „Zi a Libertății Presei”.
       „Am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că urmărind victoria peste tot, va pierde și cea deja câștigată în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa.” (Mihai Eminescu – ziarul Timpul, 28 iunie 1883)

       Astăzi, citim mirați articolele sale scrise în Timpul și avem senzația că, prin actualitatea lor, aparțin contemporaneității, de parcă n-ar fi trecut 134 de ani de la moartea poetului! Prin cuvintele sale Eminescu ne însoțește ca o umbră peste veac. Ni le reamintim adesea și le suprapunem evenimentelor prezente, cu sentimentul că ne aparțin, că le-am fi rostit noi înșine, aievea.
       „Oamenii care au comis infracțiuni rămân somități, se plimbă pe stradă, au funcțiuni înalte în loc să-și petreacă viața în pușcărie. Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniul, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei e om cu principii! Asta-i judecata poporului nostru!” (Mihai Eminescu – ziarul Timpul, 15 mai 1879)

       Se vorbește prea puțin despre rolul său de fondator al Asociației Carpații și de influiența formidabilă pe care a avut-o poetul, ajungând să aibă în doi ani în jur de douăzeci de mii de membri, de pe toate teritoriile locuite de români. Să ne gândim, că noi, cei de azi, cu tot sprijinul și viteza pe care ni le oferă internetul, nu reușim să ajungem într-un timp atât de scurt la o atare performanță. Având o astfel de influență, având verticalitate, neputând a fi cumpărat nici cu medalii regale, imparțial în ceea ce privește dușmanii poporului român, luptând cu egală iubire pentru transilvăneni, cât și pentru basarabeni, a devenit incomod și periculos pentru vest, cât și pentru est, dar și pentru conducătorii obedienți din interior, care, ca și astăzi, își vedeau periclitate interesele trădătoare. Iată de ce a persistat mereu suspiciunea unei alte cauze de deces a poetului, decât cea oficială. Iată de ce românii l-au considerat erou, mai mult simțind asta decât știind. În ultimul timp sunt scoase la lumină tot mai multe dovezi în acest sens.

       Eu am crescut cu Eminescu și acesta nu este un eufemism. Era cartea de căpătâi la care mă întorceam iar și iar, de-a lungul anilor, descoperind și redescoperind câte o poezie. În clasele primare recitam ”Scrisoarea a III-a” cu patos. Demnitatea lui Mircea cel Bătrân devenise și a mea. În clasa a cincea eram foarte mândră că știam Luceafărul pe dinafară. N-am fost un geniu, nu sunt, dar îi învățam poeziile cu plăcere, din dragoste pentru Eminescu. Pentru mine a fost Luceafărul adolescentin, fascinată fiind de fruntea sa lată, de ochii negri, adânci, „plini de înțelesuri”. Mult mai târziu i-am descoperit publicistica.

       Familia și școala au o importanță covârșitoare în menținerea vie a respectului pentru poet. Majoritatea copiilor și adolescenților învață strict ceea ce li se cere pentru examenul de admitere sau de bacalaureat, memorând câte o analiză literară făcută de câte un profesor iscusit, adesea neînțelegând-o. S-a pierdut obișnuința de memorare și recitare a poeziilor, ori asta ar trebui corectat de urgență. Cu plăcerea lecturii foarte puțini copii se pot lăuda astăzi. Evident că este necesară și o regândire a programei și a manualelor școlare. Educația ar trebui să constituie un obiectiv de strategie națională, căci „lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”. Într-o epocă excesiv digitalizată, modalitatea de a-i apropia pe copii de poezie și lectură trebuie adaptată și regândită cu prioritate.

       Dacă am reuși să corectăm, așa, peste noapte, printr-o minune, ceea ce s-a stricat în atâția zeci de ani în învățământul românesc, tot ne-ar mai trebui încă dublul acestor ani ca să producem o generație sănătoasă. Atunci abia am putea spera că Eminescu va fi omagiat de fiecare dintre noi. Cât despre prezent, cei care ar trebui să inițieze aniversări omagiale pentru a menține aprinsă flacăra emină, ar fi cei care au în mână pâinea și cuțitul, adică Ministerul Culturii, Ministerul Educației, Ministerul de Externe, iar pe plan local - Primăriile și Consiliile Județene. Lor ar trebui să li se alăture prin participare oricare instituție culturală din România, de la Academia Română, Uniunea Scriitorilor și alte asociații ale acestora, până la teatre, biblioteci și unitățile școlare.

       Nu sunt bani? Pot da repede o grămadă de exemple de lipsă de bună gestionare a banului public, cu aruncarea în vânt sau, mai grav, în unele buzunare, ale banilor publici. Ce ziceți, bunăoară, de susținerea unor televiziuni sau ziare obediente, de spectacole organizate cu zeci de mii de euro, de bugetarea universitară a studenților, pe care apoi îi lăsăm să plece prin lipsă de oferte de muncă, de unele pensii care creează nedreptate socială, de lipsa de investiții sau investiții neprofitabile și înșiruirea poate continua pe mii de pagini...

       Prostie? Sigur, cât încape. Trădare națională? Da. Se reflectă la toate nivelurile, este realizată strategic, pas cu pas. O vedem, o simțim, indiferent de domeniul în care am activa. Pe de altă parte, unele partide politice au încercat și încearcă încă să-și însușească simbolurile naționale cu scop de fidelizare a votanților, manipulând sentimentele patriotice românești sincere, firești. Altele, dimpotrivă, le ignoră cu desăvârșire. Trebuie să fie bine înțeles faptul că „toate popoarele au mituri și simboluri naționale, pe care nu le-au decretat parlamentele, nici președinții de state și nici exegeții izolați. Poeții naționali nu se impun prin legi și nici nu se desființează prin ordonanțe de urgență.” (Ioan Aurel Pop, Identitatea românească, pag. 156)

       Nu putem să nu incriminăm și pasivitatea noastră, chiar dacă îi găsim multe explicații de ordin socio-politic și istoric. Avem prea puține motive să fim mulțumiți când confruntăm speranțele din ’89 cu derapajele pe care de înregistrăm astăzi. Cu atât mai mult ar trebui să ne întoarcem spre trecut, să ne venerăm valorile și simbolurile naționale, pentru a ne recupera stima de sine ca popor, pentru a putea păși înainte și a aspira la un viitor!