Prietena noastră Simona Mihuțiu ne-a bucurat cu cel mai recent volum al său, pe care ni l-a trimis însoțit de autograf și de o dedicație plină de simțire, așa cum e și sufletul ei nobil. Mulțumim duios, dragă Simona, și mult succes în demersul tău liric! Iar pentru mai multe impresii, îl las pe dresorul meu de cuvinte s-o facă:

Despre „Secundele pierdute ale poeziei”, semnate de Simona Mihuțiu

          Deja o consacrată a genului epic, prin cele 4 volume publicate, Simona Mihuțiu „recidivează” în genul liric cu acest al doilea volum al său, intitulat Secundele pierdute ale poeziei.
          Influențată, evident, de universul activității sale profesionale, unde patrularea prin anticamera morții rejectează fleacurile cu care ne încrâncenăm, de-atâtea ori, să ne irosim viața, Simona Mihuțiu ne propune o lirică de tip cerebral, analitic, cu extragere de esență a existenței umane. Meditațiile sale asupra scurgerii timpului, temă universal abordată de mai toți poeții lumii, reprezintă materializarea prin scris a frământărilor sufletești ale unei femei mature, dar care mai păstrează filonul acela inefabil al copilului ce poartă cu sine pecetea unui iulie exclusivist.
         

          Lirica sa e preponderent narativă, verbală, cu asumate aritmii și variații de măsură, ce-i particularizează exotice ipostaze ale prozodiei, unde doar rima trivalentă mai rămâne pe metereze.
          Limbajul matematic și medical conturează o lirică de tip cerebral, filigranată, însă, cu stări emoționale tulburătoare.
          Își cauta „superioara resemnare”, dar nu poate accepta că „bunul simț și omenia mor”
(poezia „Caracter”, pag. 154). O resemnare de bătrân filozof, înghiontită de o indignare civică pregnantă, ce refuză să fie pusă la colț, pe coji de nucă, într-o lume a „Prădătorilor culturali” ce manelizează cultura, în special poezia; o „Însingurare colectivă”, sugrumată de „Prostia metastatică”, dar și „Amnezia colectivă” ce ne face să uităm istoria - riscând repetarea paginilor ei nefaste - sunt îngrijorări majore, puse în paginile acestui volum.
Tema universală a scurgerii timpului, prezentă și în titlul acestei cărți, devine un pretext și pentru exerciții de retrospectivă imaginativă, ca în oximoronicul titlu „Reîntoarcerea în viitor”, de unde urmașii urmașilor noștri își amintesc de noi:
          „Era o specie ciudată
          Mai știa, încă, să scrie
          Pe o bucată de hârtie...”

© 2024 simonamihutiu.ro