Viața are nevoie și de poezie. Poezia, arta, în general, arată parte frumoasă a existenței, face parte din contextul îngăduit de Cel de Sus, cum explică Mia celor doi roboți. Cuvintele, pe care Mia încearcă să le explice roboților dincolo de baza de date inclusă: iubire, empatie, credință, capacitatea de a lua decizii în mod independent, speranță, dragoste, tristețe, fericire etc., sunt necesare și omului în orice perioadă istorică. Acestea sunt și chei pentru autoprogramarea roboților, dar și pentru liniștea individului în ceața vremurilor. Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Roboții sunt creați/ vor fi creați după chipul și asemănarea omului, cu limitările și paradoxurile specifice. Rob Max și Rob Cai au și capacitatea de autoprogramare, învață cum să învețe, să-și formeze o bază de date independentă,  sunt tentați și acceptă sentimentele umane. Ei „acceptă” să se iubească, „exersează” sărutul, comentează noua stare pentru care compania Robohelp nu i-a programat. În final, îngenunchează și fac/ execută o rugăciune, așa cum au văzut la Mia. Drumul Inteligenței Artificiale se deschide spre limitele umane, cu riscurile și portalurile spirituale de oportunități. Dacă omul moare, conform naturii sale, roboții sunt dați spre casare, ieșind alte identități artificiale, conform cu necesitățile companiei care i-a lansat. Un final ca o ghilotină pentru fiecare, om sau robot.

 

        Problema morții personajului principal, moarte naturală, devine și o problemă a roboților care au învățat ceva de la Mia. Ei i-au asigurat dialogul prin thetaverse cu fiul ei, ea a murit fericită. Dar noua memorie, generată de procesul de autoînvățare a roboților, pune problema: a murit de fericire, dar ei nu sunt programați să ucidă; sau a murit fericită, așa cum și-a dorit?  Este problema omului: omul moare fericit sau fericirea prea multă îl omoară? El caută fericirea, dar ea nu vine așa cum o caută… Ce este fericirea?

 

       În timpul acțiunii piesei de teatru, roboții îi asigură „clientei” ora de poezie, citând din Nichita Stănescu: „aș fi primit un răspuns la o întrebare nerostită”, acesta este și mesajul piesei. Inteligența Artificială este/ oferă răspunsuri la întrebări pe care omul nu și le-a pus și, poate, nu are dreptul/ capacitatea să le pună. Dincolo de realitatea imediată, cu suferințe, limitări, durere, rigoare, există partea nevăzută, de acolo poate veni fericirea, sunt rădăcinile care vin spre ființa omului. Ca medic, iată că scriitoarea Simona Mihuțiu, aflată în noua situație, ne transmite un secret: știința este arta de a rezolva problemele, arta este știința de a ne propune o rețetă de fericire concretă, bazată pe „rigoarea” iubirii… Fiul, din thetaverse îi răspunde mamei, copleșită de fericire, la margine de timp: „Nu mai vorbi de moarte! La cât de luptătoare ești, tu poți muta și moartea mai încolo!” (p.81). Bună cunoscătoare a firii umane, personajul principal este creionat în tablouri reale, cuvintele sale exprimă starea omului care se agață de viață, de trecut, de lumea din jur. Mia face mereu deosebire între persoana ei și Vetuța, chiar dacă starea fizică o ține legată de dedicarea asistentei.

 

       Cartea are câteva texte de la scriitori și comentatori care analizează piesa de teatru, transmițând esențele: „Speranța vine mereu din iubire și credință” (Valeria Bilț); „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” (Răzvan Duncan); „Spre robotizare” (Doina Bălțat); „Suferințele noastre și Inteligența Artificială” (Silvia Urdea).

 

       Nicolae Băciuț, editorul piesei, cel care a provocat comentariile, afirmă că suntem în așteptarea speranței, notând: „Adevărat manifest, piesa readuce umanitarul în teritoriile sale autentice, <<scorpia>> tehnologiei fiind îmblânzită, umanizată și ea” (p.7). Trage și o concluzie: „Iar publicul pare invitat la o dezbatere deschisă despre problemele care frământă omenirea, sub toate aspectele, ieșind din problematicile locale, reclamându-se soluții și atitudini ferme pentru conservarea esenței umanității” (p.8).

 

       Sunt unele tablouri care fac legătura cu prezentul: Mia este îndemnată de roboți să apese tastele unu, doi, trei pentru răspunsuri active… Informațiile certe par a veni doar de la centru unic care ține controlul întregului sistem, în cazul piesei, Robohelp. Publicitatea agresivă inclusă în serviciile roboților știuți sau neștiuți. Apoi capacitatea de a genera o realitate virtuală, la distanță, autoprogramarea, răspunsuri standard incluse dinainte de furnizor etc. Toate sunt aici, cititorul/ spectatorul le „pipăie” în relația cu furnizorii de utilități, ei mereu amânând un răspuns ferm când apare o problemă de obligații contractuale…

 

       Scriitoarea are meritul de a promova o temă de importanță maximă pentru fiecare, și importantă la nivel global. Este un curaj literar, puțini abordează realitatea atât de abrupt. Nu numai fantezia sau tehnica literară dau valoare unei opere, sunt și temele care, unele, sunt cruciale pentru existența noastră, mai ales când se desfășoară într-o zonă subtilă, aparent intangibilă... Valorile în literatură, precum în economie sau medicină, se schimbă și scriitorii sunt chemați să simtă pulsul vremurilor.
Cu alte cuvinte, fiecare avem un lift pentru o anumită speranță, ea urcă spre etaje nebănuite.

Constantin Stancu, decembrie 2023

 

*Simona Mihuțiu, Speranța nu urcă niciodată cu liftul, teatru, 121 pagini, Târgu Mureș: Editura Vatra veche, 2023. Prefața Nicolae Băciuț.

Termeni și condiții