Acest moto are valoare simbolică, anticipativă și explicativă. El își rotunjește sensul cu finalul cărții, oferind totodată un cod de înțelegere a demersului narativ. Sub masca unei aparente normalități se poate ascunde o tulburare psihică, iar purtătorul acesteia, în funcție de gravitatea afecțiunii, poate fi conștient de existența ei sau... nu!

 

       Un roman modern prin excelență, chiar surprinzător pentru momentul apariției sale, „Ciuleandra” are o construcție aparte, debutând cu intriga, odioasa crimă conjugală înfăptuită de Puiu Faranga, eroul principal al cărții. Este un început genial de roman, nu doar prin
originalitate, ci mai ales prin finețea observației psihologice, redarea magistrală a stării și trăirii personajului în timpul și subsecvent comiterii actului de violență. Alături de moto, oferă în același timp cheia principală necesară interpretării cauzei care a generat fapta și a stabilirii nivelului de responsabilitate a făptașului, principalele teme în dezbatere ale romanului, teme care ispitesc cititorul spre rezolvarea enigmei. Rebreanu a demonstrat o foarte bună cunoaștere a psihologiei umane, explorând abisul mental al criminalului.

       Șerban Cioculescu, în ciuda criticii negative pe care a făcut-o acestui roman, îi recunoaștea totuși meritul de a fi prezentat „primul caz clinic de obsesie din literatura română”. Majoritatea referenților remarcă tulburarea obsesivă a personajului Puiu Faranga. Să fie doar atât?

       Din punct de vedere medical se face o distincție între tulburările personalității, psihopatii și psihoze. Psihozele, formele cele mai grave ale afecțiunilor psihiatrice, chiar dacă pot împrumuta simptome specifice tulburărilor de personalitate sau psihopatiilor, cum ar fi dezorganizarea personalității individului, presupun, spre deosebire de acestea, și o pierdere a contactului cu realitatea.

 

        Psihoticul nu este nici conștient de faptele sale, nici responsabil, prin urmare. Rebreanu a părut să cunoască sau dacă nu, să intuiască uimitor acest lucru atunci când ne-a propus dezlegarea acestei dileme: este sau nu vinovat Puiu Faranga de fapta comisă?
„Taci!... Taci!... Taci!... Repeta același cuvânt, cu același glas horcăit, forăind pe nas rar, prelung. Ochii lui umflați nu vedeau totuși nimic, ca și când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roșu...”

      

       Prezența halucinației auditive ajută la elucidarea diagnosticului. Există tentația de a presupune că poate fi vorba de o tulburare de control al impulsului sau exclusiv a unei tulburări obsesiv-compulsive sugerate pe parcursul romanului de laitmotivul Ciuleandrei, de insistența personajului central de a găsi o explicație pentru fapta comisă, de repetarea unor gânduri inadecvate și intrusive cu conținut neplăcut, generatoare de anxietate și chiar panică, cum ar fi teama legată de cifra 13. Cu adevărat, obsesia este prezentă, dar este doar un simptom însoțitor al unei forme mult mai grave de afectare psihică. Lămuritoare este remarca lui Puiu Faranga în timpul internării la sanatoriul Demarat: „Îmi vâjâiau urechile și mi se părea că ea țipă și mă insultă, nu știu de ce mi se părea. În același timp îmi dădeam totuși seama că ea tace, că n-a scos un cuvânt, că doar se uita la mine, poate puțin mustrător, în sfârșit... Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în țipătul cela care-mi vâjâia mereu în timpane, știu eu... nu știu... Și atunci n-am mai putut îndura țipătul și m-am năpustit asupra ei... Voiam să-i curm țipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu știu...” Pentru Puiu Faranga impulsul criminal nu a putut fi controlat, fiind desprins din sfera realului, aspect relevat și de comparația cu gardianul său care reușește să-și înnăbușe impulsul violent stârnit de soția sa. „Un simpu țăran, a fost in stare sa renunțe la tot, să înfrunte necunoscutul unei vieți noi, numai ca să evite tentația de-a suprima viața unei femei ticăloase”.

 

       Ieșirea din episodul de psihoză acută a lui Puiu Faranga este redată cu mare artă de Rebreanu și ne întărește convingerea că a fost vorba de o halucinație auditivă – „El își dădu seama, ca prin vis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să se apere. Și atunci, deodată și foarte deslușit, își auzi propria-i voce, aspră, strâmbă, gâfâită, răbufnind ca dintr-o adâncime de pivniță. Îi trecu fulgerător prin gând, “ce glas!” și îndată, parcă și-ar fi recăpătat brusc vederea, zări două globuri albe, sticloase,  aproape ieșite din orbite, cu o fină rețea de vinișoare roșii încercuind o pată rotundă albastră-viorie: ochii ei înmărmuriți într-o lucire de spaimă resemnată”. Revenirea la realitate a lui Puiu Faranga este copleșitoare – „Ca trezit dintr-un coșmar, sări trei pași înapoi. Degetele îi rămaseră rășchirate și țepene. Se uită împrejur năucit”.

 

       Un alt element important pentru diagnosticul diferențial menit să stabilească gravitatea cazului și, implicit, iresponsabilitatea în fața legii a făptașului, este acela că Puiu Faranga nu-și conștientizează boala. El nu face diferența dintre real și ireal. „Vrei să mă declari nebun?” i se adresează el tatălui său în momentul în care acesta îi propune „salvarea” prin internarea într-un sanatoriu psihiatric. Înainte de consultul doctorului Ursu, Puiu Faranga meditează: „E ușor să zici, ca bătrânul, ˂˂fii nebun˃˃, dar cine te crede? Iată, acuma, de la prima întâlnire cu doctorul ar trebui să-i dea impresia că are de-a face cu un om care a săvârșit, cu adevărat, o faptă gravă, care însă nu poate fi făcut răspunzător în fața legii și a oamenilor, pentru că a săvârșit-o într-un moment de tulburare extremă, vrednică numai de milă și iertare. Cum să înșele el pe un doctor, el care în viața lui nici n-a văzut un om într-adevăr nebun?” Puiu Faranga, nici după o amplă introspecție prin care caută motivul real al violenței comise, nu reușește să-și conștientizeze boala. „De-aceea m-am hotărât să declar, în fața tuturor, pe conștiința mea și pe cuvânt de onoare, că nu sunt nebun și că pentru ce am făcut doresc să ispășesc!”

 

       Posibilitatea „teatralizării” introdusă prin intermediul personajului Policarp Faranga, a purtării unei „măști a nebunului” adaugă o notă de suspans cărții și este un bun prilej al autorului de a denunța tarele unei societăți superficiale, alterate moral. Liviu Rebreanu o face fără ostentație, efectul obținut fiind imersia deplină a cititorului în epoca descrisă.

 

       Rebreanu găsește formula narativă perfectă – utilizează autopsihanaliza personajului central pentru a reda abisul unui mental alterat, folosind admirabil descrierea și păstrând în același timp nararea la persoana a treia. Autorul „Ciuleandrei” demonstrează o mare profunzime în explorarea conflictului interior al criminalului, bune cunoștințe medicale, interpretând corect starea și reacțiile eroului său. Dezbate prin intermediul personajelor și potențialele cauze ale unei astfel de afecțiuni psihice grave. Cauzele ereditare sunt sugerate de Policarp Faranga chiar prin îndemnul făcut fiului său de a „primeni” sângele „stricat” al familiei prin căsătoria cu o „fată din popor”. Chiar Puiu Faranga caută o explicație genetică pentru săvârșirea odioasei lui crime. ”Dacă nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul înseamnă că am avut în mine instinctul criminal înnăscut”, conchide acesta. Cauzele sociale și de mediu pot fi recunoscute în modul în care a fost crescut Puiu Faranga, rămas orfan de mamă încă din copilărie, protejat excesiv de un tată autoritar care este mai preocupat de blazon și de faima familiei decât de sentimentele fiului său. Unele simptome par a anticipa freudian, încă din copilărie și adolescență, instinctul criminal. Puiu Faranga își amintește că de mic „era o fire crudă si nemiloasă”, că îi plăcea „să privească zvârcolirea păsărilor în momentul sacrificării lor”.

       

       Trăirea în timpul relațiilor sexuale practicate este și ea stranie, întrucât Puiu Faranga simte o dorință „irezistibilă” de a-și ucide partenerele „într-o îmbrățișare supremă” sau cu o sărutare ca să le „oprească definitiv respirația”. Bizareria pe care o sesizăm aici sau în obsesia pe care o dezvoltă față de numărul 13, dar și față de dansul Ciuleandra, face parte din arsenalul simptomatic schizotipal. Alterarea sensibilității și a afectului sunt alte elemente componente ale unei psihoze. Criminalul este mai preocupat de propria lui suferință decât de moartea soției sale – „ei îi e mai bine acum”. S-au scris multe pagini despre gelozia făptașului, mulți considerând-o factorul declanșator al crimei comise. Desigur, impresia este furnizată chiar de destăinuirea tânărului Faranga în fața doctorului Ursu in momentul în care află despre sentimentele reciproce care existaseră, cu mulți ani în urmă, între doctor și Mădălina. Puiu declară: „Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine, ci regreta pe celălalt. Sufletul ei se închidea în fața mea oricât încerca să se prefacă. Și atunci, când am înțeles că e ursită să-mi rămână totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o câștig niciodată, decât să fie a altuia, mai bine am sfărâmat-o!...”

      

       În opinia mea, gelozia este doar un argument de care Puiu Faranga se agață, poate tocmai datorită unui substrat, în încercarea de a-și explica sieși, de a găsi o logică actului criminal comis. Crima nu a fost totuși, una pasională. Obsesiile lui capătă dimensiunile delirului și poate, singura revelație corectă a personajului este aceea că nu există nicio explicație rațională, intervenind hazardul. „Am ucis-o pe ea, fiindcă ea s-a nimerit să fie atunci acolo! Nu pricepi? Dacă-mi ieșea în cale jupâneasa, aș fi omorât pe jupâneasă, ori dacă erai chiar d-ta în fața mea, străin cum ești, fii sigur că pe d-ta te sugrumam!”

       Această afirmație poate deruta și îndrepta diagnosticul spre „o iresponsabilitate rezultată dintr-o zdruncinare trecătoare de nervi!”, după cum a apreciat inițial doctorul Ursu. Repetarea halucinației auditive și a actului de violență îndreptat de această dată împotriva medicului conduc indubitabil spre diagnosticul de psihoză.

      

       Victima, Mădălina, este un personaj fantomatic, extrem de important în ecuația ntregului roman. Descrierea ei în momentul în care dansează Ciuleandra contrastează flagrant cu cea a dezrădăcinatei Madelaine. Introducerea temei dansului este simbolică. Este genială. Îi permite lui Liviu Rebreanu să facă o pledoarie indirectă pentru naturalețea și valoarea morală a omului simplu din popor. Romanul ne oferă o frescă socială a vremii. El condamnă falsitatea, corupția (evidente la Policarp Faranga, la prefect), mentalitățile și falsitatea pe care le regăsim în reacția celor din cercurile înalte privitor la moartea violentă a Madelainei), snobismul (perfect ilustrat prin mătușa Matilda), lipsa de etică și valoare a celor care dețin frâiele puterii. Deloc întâmplător numele eroinei este schimbat din Mădălina în Madelaine în momentul în care aceasta este implantată într-o clasă socială căreia nu îi aparține și tot simbolic, în anunțul mortuar apare scris numele ei real. Rebreanu face și o pledoarie pentru iubirea reală, pură, profundă, singura care este capabilă să aducă fericirea. Mădălina este naturală, străbătută de patima locului și a dragostei, este fericită, exprimându-și starea prin dansul Ciuleandrei.

 

       Prin contrast, Madelainei îi lipsește fericirea, este sofisticată, melancolică, având o resemnare tristă. Doctorul Ursu, singurul personaj pozitiv, subliniază acest lucru, adresându-i-se pacientului său: „Ai dreptate... Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o și a doua oară i-ai ucis și trupul! Așa e!” Și nu doar despre iubire este vorba aici. Liviu Rebreanu invită la o primenire morală a societății prin reîntoarcerea la valorile tradiționale strămoșești.

 

       Printr-o translatare de imagine, Ciuleandra devine „imensa plăcere satisfăcută”, „adorația supremă”, extazul fericirii. Căutarea deșartă a acesteia devine o preocupare obsesiv-compulsivă a lui Puiu Faranga, un simptom însoțitor al bolii.

       Nu putem trece ușor peste splendida descriere a dansului făcută de romancier, care surprinde „măreția”, dar și vechimea ancestrală a acestei hore. Este ca un „clocot de patimă, străpuns de chiote prelungi, țâșnite parcă din străvechimea remurilor”.        Ciuleandra, în mod simbolic, înseamnă esența destinului, fericirea absolută, furia patimei omenești, cea care „deșteaptă până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului...”

 

       Toate personajele sunt atât de bine construite din punct de vedere caracterial încât cititorulse simte transbordat în lumea acestora. Nimic nu este inutil introdus în scrierea lui Rebreanu. Autorul a reușit un „multum in parvo” fără să dea senzația de supradensificare a textului. Ca într-un puzzle, fiecare cuvânt este atent cântărit, găsindu-și justificarea. Ciuleandra este și o comoară stilistică, lipsită de înflorituri fără rost, dar cuceritoare. Mărturisesc că nu înțeleg de ce Șerban Cioculesc a numit romanul „o încercare stângace și experimentală” și nici de ce George Călinescu l-a numit „o nuvelă rece”. Nu am cum să le dau dreptate!

 

       Ciuleandra, în opinia mea, este o capodoperă prin modul captivant în care a reușit să scoată la lumină întunericul din mintea unui psihopat criminal, prin construcția rotundă a romanului și descrierea narativă, prin veridicitate, universalitate, simbolistică, profunzime și mesaj! Din perspectivă medicală este una dintre cele mai bune descrieri ale unui personaj psihotic din literatura universală, autorul reușind să surprindă prezența halucinației, bizareriilor, delirul obsesiv, lipsa de conștientizare a bolii, afectul alterat și pune un diagnostic corect, ca un veritabil psihiatru.

 

Eseu de SIMONA MIHUȚIU, apărut în revista VATRA veche, nr. 8, 2024