Foto: Lia Tătar

ULTIMA PLIMBARE

       Am urât-o! Îmi amintesc și acum ziua aceea în care am văzut-o prima dată. Era iulie, cald, fără nici măcar o adiere de vânt. Parcă întreaga natură stătea nemișcată. Mami și tati ieșiseră în curte, să se bucure de sâmbăta liberă, de aer, de soare și, speram eu, de niște grătare, un pic mai târziu. Știam că e sâmbătă, pentru că era prima zi din săptămână în care ei nu mă lăsau singur, ci îmi țineau de urât. Și eu le țineam de urât lor. Apoi urma duminica, o altă zi binecuvântată. Restul zilelor erau monotone. Mami mă pupa pe frunte în fiecare dimineață înainte de a pleca.

       —Serviciu, îmi spunea ea cu un aer resemnat și obosit.   

       Detestam de fiecare dată, în fiecare dimineață, plecarea lor. Nici acum nu înțeleg de ce nu puteau sta acasă în fiecare zi. Nu vedeau ce bine ne simțeam împreună, toți trei? Detestam zornăitul de chei care, invariabil, anunța ieșirea ei pe ușă, dar și zgomotul acela înfundat al drăcoveniei în care se urca tati. Scârțâitul de roți care îmi irita timpanul. Eu îi așteptam cuminte pe colțar să se întoarcă. Până la sosirea lor nu făceam absolut nimic. Aș fi putut să mă răzbun, rupând niște foi albe, din acelea scrise de mami, dar am învățat că asta o supăra. Aș fi putut să mă joc dar mă obișnuisem să aștept.   

       După amiaza târziu, când mami și tati se întorceau de la acea chestie detestabilă care se numea „serviciu” eram nebun de fericire. Săream ca un apucat, mă tăvăleam pe jos. Îmi mișcam necontrolat ciotul de coadă, adică ceea ce îmi mai rămăsese după ce foștii stăpâni îmi scurtaseră, după modă, coada. Norocul meu a fost că urechile clăpăuge îmi dădeau un aer tare drăgălaș, așa că ele au scăpat de „ajustare”. Mami se bucura și ea că mă vede, făcându-l gelos pe tati.

       — Parcă nu te bucuri la fel de mult atunci când mă vezi pe mine! îi repoșa el, râzând.

       — Dacă și tu te-ai tăvăli pe jos de plăcere că mă vezi, poate la fel aș reacționa și eu, îi zicea mami. Dar amândoi glumeau, întrucât râdeau și asta îmi producea și mie o bună dispoziție.

       În ziua aceea de iulie cineva a sunat la telefon. Știam după vocea mamei, după tonul cu care răspundea, că era cineva la poartă. Aveam dreptate. În mâinile mamei se auzea zornăitul de chei. Deveneam atent, ridicându-mi o ureche, adulmecând. De ce stătea atâta mami la poartă, mă întrebam? Cred că și tati își punea aceeași întrebare. Arăta, cumva, nelămurit.

       Oh, nu! După o vreme mami s-a întors ținând un ghemotoc gri în brațe, cu o fundă imensă, roșie. De cum am văzut cu cât drag se uită mami la ea, am urât-o. O pricăjită caraghioasă! M-am uitat printre gene, fără să ridic capul. Ăsta era semnalul meu de reproș.

       — Ea e Sisi, o aud pe mami spunând. Vezi, Paco, o să ai cu cine te juca și nu o să mai fii singur!

       Era gri, nu era grizonantă ca mine. Mi se părea urâtă. Clar, era un exemplar nereușit, o maidaneză, cred. Eu aveam titlu nobiliar din tată-n fiu. Asta avea și un pic de prognatism. Cum de îi arăta mami atâta dragoste? Instinctul m-a împins să o miros un pic sub coadă, deși aș fi preferat să îmi arăt ostilitatea. Mi-am retras nasul scârbit. Atunci am sesizat că „maidaneza” avea coadă! Asta m-a făcut să o urăsc și mai tare! Mami a pus-o pe scaun lângă mine și nenorocita s-a suit pe capul meu, molfăindu-mi urechile. Asta mi-a pus capac! Am mârâit-o cum se cuvine și apoi, supărat, m-am ascuns într-un ungher, privind cum o intrusă îmi fura dragostea mamei. Nici tati nu părea mai vesel. Ei, bine, aveam un aliat. Poate se va întâmpla vreo minune și o vor duce de pe teritoriul meu. Spre seară, a trebuit să ies din ascunziș pentru că m-a răzbit foamea și mi-am dat seama că riscam ca nou-venita să îmi mănânce porția de mâncare. De fapt, așa s-a și întâmplat. Eu mănânc tacticos, elegant. Asta se repede cu toată fața în blid, se mozolește, apa îi curge pe barbă! Oribil! Mai mult, după ce a ras ceea ce îi pusese mami doar pentru ea, s-a repezit și la blidul meu, ignorându-mi revolta manifestată prin mârâituri aprige.

       Treptat, treptat, am învățat să o tolerez, deși mă enerva cumplit. Am jubilat când mama a certat-o pentru că pe Sisi au scăpat-o sfincterele în casă, pe covor. Mi-ar fi plăcut să o enerveze suficient de tare pe mami și să o dea cuiva, să plece de la noi. Dar potaia s-a prins repede unde era locul desemnat pentru făcutul treburilor, din păcate. Am sperat și că dezordinea pe care o găsea mami când venea acasă, papucii roși și, mai ales hârtiile găsite și făcute bucățele mici și împrăștiată peste tot, avea să fie un motiv suficient de puternic încât Sisi să trebuiască să își ia coada la spinare. Supărată, mama a fost, dar, culmea, tot pe mine mă certa! Tot eu eram vinovat că „o lăsam” să facă porcării. Abia atunci când i-a ros mamei niște acte importante și o carte a certat-o și pe ea. Rău. Îmi amintesc că mami era neagră de furie. Aproape că mi s-a făcut milă de Sisi. M-am hotărât atunci să o mai învăț câte ceva din ceea ce știam eu. Dar se prindea greu învățătura de ea. Mă bucuram că sunt mai deștept, pe de o parte, dar mă și scotea din sărite când o vedeam că este așa de prostuță, pe de altă parte.

       Nici acum, că a crescut, nu pricepe că ciorile trebuiesc alungate, spre exemplu. Sau că e de datoria noastră să apărăm casa de fulgere și trăsnete, că, oricât de frică ne-ar fi de ele, trebuiesc alungate din curte, trebuiesc atacate. Ea urăște plimbarea și tremură de frică de parcă ar intra în convulsii atunci când este scoasă afară din casă. Cine a mai pomenit așa ceva? Se pitește, se smulge din lesă, se opintește, se așează într-un loc și de-acolo nu mai vrea să plece. Eu nu pot să înțeleg asta! Eu sunt înnebunit de plăcere când ies cu mami la plimbare și aștept cu nerăbdare acest moment al zilei. Sisi nu suportă să vadă alți oameni. Este o sălbatică și o isterică. Dacă vine cineva la noi scoate niște țiuituri care îți sfredelesc creierul. Toți musafirii sunt oripilați și pleacă repede, ceea ce pe mine mă nemulțumește profund.

       În plus, mai este și lingușitoare! N-are pic de demnitate. În loc să-și lingă singură rănile atunci când este certată, recunoscându-și astfel vinovăția, ea se gudură, o pupă pe mami până când aceasta cedează șantajului sentimental. Așa procedează și cu mine, dar eu mă țin mai tare pe poziții. (...) Din când în când mami ne lasă câteva zile „în tabără”. Acolo este un loc unde putem întâlni mai mulți patrupezi de rase diferite. Cu toate că muream de dorul lui mami, trebuie să recunosc că nu-mi displăcea, întrucât acolo puteam să-mi arăt superioritatea față de alții. Pe Sisi o apăram, era a mea! Nu avea voie nimeni să se lege de ea. Acolo a fost prima dată când mi-am descoperit acest sentiment de posesivitate.

       Timpul, însă, a trecut. Sunt din ce în ce mai bătrân. Lucrurile s-au schimbat. Ultima dată când ne-a lăsat mami în tabără, Sisi m-a apărat pe mine. Sentimentul meu de neputință m-a umilit, dar, pe de altă parte, am fost nespus de mândru de prietena mea, o adevărată prințesă.

       Suflu din ce în ce mai greu, deși primesc în fiecare zi niște „bobițe” cu gust ciudat pe care mi le dă mami, dimineața și seara. Matahala aceea de medic veterinar care de câte ori vine mă chinuie fie „căutându-mă” în toate găurile, fie înfigându-mi niște ace din care curge un lichid rece și dureros, de când am făcut convulsii vine mai des. Sunt prieten cu el pentru că după injecțiile lui mă simt mai bine. Este clar că îmi vrea binele, dar nu pot să-mi ascund tremurul de frică, ceea ce e cam rușinos la vârsta pe care o am, mâine-poimâine urmând să împlinesc paisprezece ani. Îi comunic în felul meu că mă doare și stomacul din ce în ce mai des, în speranța că mă va înțelege. Nici măcar mami nu pricepe ce și unde mă doare. Doar Sisi. Ea vine și mă linge pe locul dureros și parcă-parcă, asta îmi aduce alinare. Boala mă face ursuz și trist. Ea se pune atunci lângă mine, își pune capul pe lăbuța mea și tace, veghindu-mă. Încearcă  din când în când să mă mai înveselească, dar, văzând că nu poate, se îndeasă lângă mine și sta cuminte ore în șir.

       Dorm acum foarte mult, dar când mă trezesc Sisi e lângă mine, își apleacă într-o parte capul, privindu-mă în ochi. Îmi place că nu văd milă în privirea ei, doar o adâncă înțelegere.

       — Sunt aici, prietene! La bine și la greu, sunt aici! îmi comunică ea.

       Văd însă, tristețea mamei și nu știu cum să o alin. Nu știu cum să îi explic că îmi pare rău că vine vremea să o las. Sufăr că nu voi mai fi aici să o păzesc, să am grijă de ea. Asta a fost singura mea rațiune de a fi. Mami plânge! Mă ridic cu greu și, în ciuda faptului că am dureri mari, mă întind să îi șterg lacrimile de pe față. Au gust amar-sărat, gustul suferinței. Este modul meu de a-i spune că totul va fi bine, că dacă n-aș vedea-o atât de supărată, aș pleca, poate, cu inima mai împăcată. Îmi urlu și eu durerea, nu pe cea fizică – pe asta am învățat să o suport, ci pe cea din suflet. Mă pun apoi în poala ei, parcă nu aș vrea să mă despart niciodată de ea. Apoi îmi rezem capul pe pieptul ei, exact acolo de unde se aude inima mamei bătând, de unde i se simte atât de bine sufletul și tristețea din el. Pe lângă botic mi se prelinge un firișor de sânge. Sisi vine și mi-l curăță. Eu o las.

       — Paco, nu fi trist! Voi fi aici și cât am să trăiesc o să am grijă de mami exact așa cum ai fi avut tu, imi comunică ea. Are ochii umezi. O privesc cu mândrie. Este cea mai frumoasă cățelușă din lume! Cea mai iubitoare. Și cea mai bună prietenă pe care cineva și-ar putea-o dori!

       — Mulțumesc,  prietenă dragă! îi răspund, printr-o aplecare a capului, un semn doar de noi știut.

       — Doamne, Paco, spune-mi ce să-ți dau? Ce ți-ar face plăcere? mă întreabă mami. Îți dau „ceva bun”? Ăsta era termenul pentru recompensele pe care le adoram. Dar acum nu-mi mai trebuiesc. Îmi ascund fața în poala ei, în semn de refuz.

       — Aș vrea să ieșim la plimbare. Doar noi doi, îi spun, dar mami nu cunoaște așa de bine comunicarea non-verbală, nu pricepe ce-i cer.

       Sisi dispare brusc în hol, iar când se întoarce vedem că ține lesa în botic. Lesa mea. Ea știe că ador să mă plimb, să explorez lumea, chiar dacă ea nu pricepe de ce. 

       Mami îmi remarcă bucuria din ochi la vederea lesei. Eu mă ridic brusc. Parcă nu mai am cei paisprezece ani! Nu mă mai doare nimic sau nu mai bag în seamă. Plecăm la plimbare. Mirosurile mă asaltează din toate părțile, aducându-mi cu ele amintirile. În toate amintirile este ea, mami. Dar sunt mai liniștit. Știu că acolo, acasă, un suflet bun, o va aștepta să vină de la plimbare, că îmi va duce mai departe menirea, așa că ultimul meu gând se îndreaptă spre ea, Sisi, prietena mea.

* * *

       Te pierd. Deodată cu tine pleacă și o parte din sufletul meu. Ai apărut în viața mea ca un înger, fâlfâind scurt din aripi, și tot așa te pregătești să pleci din ea, rapid, mult prea rapid.  Efemer ca un gând, ca această viață.

       M-ai iubit total și necondiționat. M-ai iubit când ne jucam, m-ai iubit când te certam, când te lăsam singur sau când ne plimbam împreună.  Mi-ai simțit stările sufletești cum nici o altă ființă nu este capabilă să o facă, nici chiar cei mai dragi și mai apropiați. Mi-ai îndepărtat supărările cu nesfârșită răbdare, comunicându-mi  blând: „Sunt aici ca să aduc veselie vieții tale!” Mi-ai bucurat fiecare clipă  din momentul în care o întâmplare fericită mi te-a adus în cale.

       M-ai învățat ce înseamnă să fii tolerant.  M-am străduit, prietene, să-ți semăn, să nu îmi pierd timpul urându-mi semenii și să iert.  Încă nu te-am egalat! Am văzut la tine ce înseamnă să fii demn în bucurie, cât și în suferință, menajându-i pe cei din jur.  Tremurând, ți-ai depășit frica, atacând fulgerele nopții, doar ca să îi aperi pe cei dragi.  Mi-ai arătat ce înseamnă spiritul de sacrificiu. Ai iubit tot ce am iubit eu. Pentru tine eu am fost totul – rațiunea de a fi pe acest Pământ. Acum Sisi îți preia această menire, cu aceeași dragoste.

       Dar știm amândoi, o știam dintotdeauna, că vine și vremea în care trebuie să ne luăm „La revedere”.  E ultima noastră plimbare.  Arunci o ultimă privire curții, căci tu știi. Frunzele, aerul, florile – toate au iz de despărțire. Ochii tăi mari și limpezi, care mă priveau întotdeauna cu adorație,  acum sunt încărcați de tristețe. Îți pui capul plecat în poala mea, parcă cerându-ți iertare pentru faptul că trebuie să mă lași în urmă, cu grijile și  sentimentele mele, cu întâmplările vieții. Ai apărut în viața mea acoperind un gol și pleci acum, lăsând un alt gol, la rându-ți. Și te doare. Te doare durerea mea.

       Dar știi, încerc să-ți explic că Iubirea ta mi s-a încrustat în inimă și o voi purta cu mine oriunde voi fi eu, oriunde vei fi tu în viitor. Înțelegi, nu? Sigur că înțelegi. Cât de demn ești în fața inevitabilului! Chiar și acum, în ultimele clipe pe care le mai avem împreună grija ta este de a-mi șterge lacrimile. Îți mulțumesc pentru ce mi-ai dăruit și m-ai învățat. Dragostea mea să te însoțească acolo unde pleci. Te voi ține în gândul meu, în ritmul de tic-tac al inimii. De-acolo nu vei putea pleca niciodată, prietene drag.

Întoarcere la pagina PROZĂ