„Monodrama obligă fiecare spectator să se pună în poziția personajului, să-și trăiască viața, adică să se simtă ca el și să gândească iluzoriu ca el, în consecință, mai presus de toate, să vadă și să audă același lucru ca el.” Și iat-o pe Lola, personajul monodramei Când vor înflori cireșii, încercând să-și împărtășească trăirile, sentimentele, durerile, făcându-l pe spectator să simtă ca ea, să gândească și să dea glas, împreună cu ea, când Vocii întunecate, când Vocii luminoase.

 

       Am ales să fac o scurtă trecere în revistă a începuturilor monodramei impulsionată fiind de parcurgerea primei monodrame a Simonei Mihuţiu. Recunosc faptul că nu eram foarte familiarizată cu acest gen teatral, dar, în încercarea de a înțelege și sensurile ascunse ale monodramei Când vor înflori cireșii, m-am trezit în fața unei reale provocări de descifrare a multiplelor sensuri ale piesei!

 

       Monodrama Simonei Mihuţiu, Când vor înflori cireșii, este totodată o artă a corpului: un corp care dezvăluie un psihic, prin voce sau voci, mimă, gesturi. Ea constituie, s-ar putea spune, limita extremă pe care o poate atinge o lectură care tinde spre teatralizare, înainte de a deveni efectiv teatru adevărat. Provocarea cu care se confruntă autoarea Simona Mihuţiu ar putea fi, din fericire nu este, uzura componentei sale dramatice: mimând crescendo-ul emoției extreme, nu riscă ea oare să obosească spectatorul și să-și piardă eficacitatea? Întărirea interesului prin muzică nu este de neglijat, introducerea, de două ori chiar, a cântecului Vânare de vânt (Neil Diamond - versuri și muzică, Florian Pitiș – traducere) dublează domeniul de aplicare al textului și adaugă un element dialogal binevenit.

 

       O regăsim pe scriitoarea Simona Mihuţiu, cu particularitățile ei scriitoricești pe care le-am întâlnit și în poezia ei, și în proză și în teatru, dar și în monodrama Când vor înflori cireșii. Piesa are sclipiri de umor fin, iar similitudinea realității pe care o trăim cu ficțiunea autoarei este exemplificată cu același umor, mai mult sau mai puțin amar: “Ce ospiciu a devenit întreaga lume! Unde-s pionii? Unde-s pionii? Dar nebunii? Unde-s nebunii? Șahul e la putere! Toată planeta joacă șah! Doar că acum cu altfel de piese, de alte culori…”

 

       Vocile interioare, Vocea întunecată și Vocea luminoasă îmi par “personaje” secundare ale monodramei; un singur personaj, Lola, dă glas, prin cele două Voci ale ei, ideilor, viselor, emoțiilor ei, dar, dacă auzi voci ești catalogat de ceilalți, de cei din Siguristan – ce denumire inspirată și sugestivă - care nici un știm în ce categorie ar trebui incluși: “Mi-au zis că sunt nebună! Eu nu-s nebună! Eu doar am îndrăznit să fiu altfel. Să întreb: „Dar dacă...? Să am idei, să visez, să am emoții, să creez...”

 

       Trebuie să mărturisesc că m-am întristat la prima lectură a piesei, dar aprofundând monodrama Simonei Mihuţiu am găsit bucuria, bucuria speranței care trebuie păstrată în ciuda tuturor provocărilor și durerilor vieții. Simona Mihuţiu reușește din nou să ne surprindă, de data aceasta prin abordarea unui gen teatral mai puțin rodat, mai rar întâlnit, și reușește din plin să ne aducă la “coemoția” despre care vorbea Evreinov.

 

       Succes și de această dată, Simona! Așteptăm să ne uimești cu noi provocări!

Coperta 1, ilustrație de Florin Buciuleac