Roboții dotați cu inteligență artificială reprezintă și ei o încercare de a ajunge la descoperirea misterului uman. Capabili vor fi să stocheze informații mult mai multe decât o face memoria umană, să realizeze conexiuni logice la un nivel superior, să imite omul și multe din funcțiile sale motile, ba chiar să ne semene ca aspect. Vor ajunge ei să-și recunoască greșelile? Vor imita, probabil, emoții rudimentare, sălbatice (cu atât mai periculoase), dar nu vor avea suflet. Nu vor ajunge la el, nu vor străbate spiritul care îl protejează. Dacă s-ar întâmpla asta, nu cred că specia umană ar mai avea vreun viitor. Nici planeta noastră.

       În ciuda eforturilor de a o descifra, viața pe Pământ rămâne totuși un mister nepământean.

       În călătoria noastră terestră suntem însoțiți de speranță. Cu ea trecem toate pragurile. Cu ea venim, cu ea trecem în eternitate. Avem nevoie de ea.

       Credința este izvor de speranță. De aceea lumea trăitoare în absența credinței este o lume mai tristă și care riscă să-și piardă reperele morale. Desigur, nu includ în accepțiunea mea habotnicia, fanatismul și fariseismul care au predispus întotdeauna masele populare la manipulare, la săvârșirea de orori umanitare în numele religiei. Mă refer la credința pură, cea ziditoare, la credința care se traduce prin precepte morale incontestabile. Dacă fiecare dintre noi am respecta măcar „cele zece porunci”, societatea în ansamblul ei ar fi una sănătoasă. Am fost surprinsă să aflu că în multe țări occidentale – cândva leagăn al creștinismului, un procent foarte mare din populație se declară a fi atee. Prin comparație, nu pot să nu fiu admirativă în fața poporului meu care, oricât de mult a încercat comunismul să interzică credința, însemnele și tradițiile religioase, a ales să creadă, păstrându-și speranța. De-a lungul istoriei, noi, românii din întreg spațiul geografic pe care ne-am ctitorit ființa, am rămas uniți prin grai, dar și prin credință. Biserica a avut parte de-a lungul istoriei, în toate regiunile locuite de români, de preoți care și-au înțeles menirea. Avem nevoie în continuare de preoți dedicați și empatici care să susțină valorile spirituale și morale ale nației române, să ne fie ei înșiși repere de valoare.

       Spuneam anterior, în alt articol, că nu suntem nici superiori, nici inferiori altor nații. Așa este. Fiecare popor are valoarea sa. Nu pot să nu remarc totuși, că există un miracol – miracolul românesc, rămânând statornici în oaza noastră de latinitate, crescând pe acest „picior de plai”, pe-această „gură de rai” pereni ca iarba. Nu degeaba Grigore Vieru zicea: „Sunt iarbă și mai mult nu pot fi”. Miracolul acesta al dăinuirii chiar și în vremuri ostile este și el o mirarea de a fi! Își are sorgintea tot în speranța pe care credința a pus-o în bagajul românilor, să le fie hrană pe drumul istoriei.

Eseu de SIMONA MIHUȚIU, apărut în revista VATRA, nr. 8, 2024