foto: Lia Tătar

LIBERI SĂ (NU) GÂNDIM

LIBERTATEA DE A EXISTA. SUNTEM CU ADEVĂRAT LIBERI VREODATĂ? Libertatea este și ea, până la urmă, o percepție subiectivă a modului în care relaționezi cu mediul. Atât natura, cât și societatea în care îți desfășori activitatea își trasează hotarele. Aspirațiile tale se lovesc mereu de obstacole, pe care le ocolești sau le escaladezi, după plac și după voie. Când eșuezi te simți încorsetat și singur. Când reușești, te îmbeți cu beatitudinea triumfului, doar ca să constați că alt și alt obstacol îți apar în cale. Asta este frumusețea, dar și nimicnicia vieții, fiindcă, invariabil, mai devreme sau mai târziu, ajungi în fața unui obstacol final, dincolo de care nu mai este nimic pământesc – libertatea de a muri. Până atunci însă, poți găsi libertatea în tine, în spiritul tău, în inima ta, în dorul tău de sine însuți. Tu ești cel mai important obstacol pe care trebuie să-l învingi, așa după cum important este să EXIȘTI, nu doar să viețuiești. Poate nu vei fi pe deplin liber niciodată în călătoria ta terestră, dar te vei simți așa. Nu lăsa speranța să îmbătrânească! Păstreaz-o vie și așa va fi și visul tău de libertate!

Simona Mihuțiu

 

INTIM

– fragmente -

 

„Intelectualii sunt întotdeauna periculoși, imprevizibili și mult prea independenți spiritual pentru ca lor să le fie bine cu noi și pentru ca nouă să ne fie bine cu ei.”, își aminti părerile emise cândva de fostul său șef ierarhic. „Uliul” însă, actualul șef, părea convins că e mai bine să-i ții aproape, să-i atragi. „Ăștia au orgolii, vor INTIM 29 faimă, recunoaștere. Ei, bine, le-o putem asigura, dar cu niște condiții. Mai bine să ne ofere sprijinul decât ura lor.”, spunea el. Dar Șerban nu-i împărtășea opinia. Învățase din experiență că intelectualii erau prea greu de controlat, că cenzura avea uneori tăișul prea tocit pentru nuanțe fine și ironii subtile. Aveau influență la mase, alertau ideile și ațâțau trăirile oamenilor. Cu puterea gândului dărâmau toată propaganda, punând în pericol întregul edificiu comunist, construit cu migală în atâția ani”

***

” Șerban clătină ușor paharul cu vin alb-gălbui în încercarea de a îndepărta imaginea Corinei, ce i se profila iluzoriu și obsesiv, tachinându-i memoria și făcându-i trupul să tresară, chinuit de o dorință nedefinită.

— Tovarășe Belea, veniți des pe aici. Nu încercați și dumneavoastră? În fond, nu ați avea nimic de pierdut, îl îndemnă Jeni, punând ceva în fiecare buzunar al fustei. În plus, fetele mele v-ar fi de un real folos… profesional, vreau să zic. Unele sunt culte și școlite, supralicită Jeni.

— Da. Probabil că nu aș avea nimic de pierdut. Dar, crede-mă, nu cultura lor m-ar interesa pe mine acum, se strâmbă el. Șerban recunoscu în sinea lui că necesitatea de a scăpa de imaginea Corinei precipitase, cumva, decizia. Era, totuși, mai presus de vulnerabilitate. Cunoscându-se, nu avea cum să devină dependent, ca atâția alții. Nici chiar de profesoară. Corina era o provocare pentru el și nimic mai mult. Și nici complicații nu aveau cum să iasă, ca în cazul unora care aveau amante.

— Ce-mi oferi tu, Jeni?

— Un joc, poate? zâmbi ea, încurajată de întrebarea bărbatului.

— Un joc, repetă el.

— Da. Un joc. Alegeți unul din buzunare. Stângul sau dreptul? își desfăcu ea ambele buzunare, sugestiv. Șerban se dădu în spate, sprijinindu-se de spătar, ceea ce îi oferea oportunitatea de a o privi superior pe Jeni. — Stângul. Jeni scoase lent, într-o încercare de provocare a curiozității bărbatului, o poză color cu o fată blondă, frumoasă, așezată pe podea, cu picioarele strânse la piept, acoperindu-și părțile intime.

— Cei care au realizat reclama la ciorapii de damă „Adesgo” ar putea fi invidioși, comentă Belea, ceea ce Jeni interpretă ca fiind ceva apreciativ. — Până terminați de mâncat, fata ar fi acolo, gata pregătită.

— În regulă, confirmă Șerban Belea, pe tonul pe care ar fi spus „Bună seara”.”

***

”— Domnule Belea, nu găsesc că…

— Tovarășe! o corectă el, întrerupându-i discursul. Spune-mi Șerban, dacă ți-e așa de greu să-mi spui „tovarăș” și promit că va fi secretul nostru.

— Ce vreți de la mine, tovarășe „grad”? El își pironi privirea spre decolteul ei, examinându-i sânii fără reținere până când, spre marea lui încântare, sfârcurile se ițiră proeminent prin materialul subțire al bluzei. Degetele lui se plimbau discret pe mâna ei, alunecând pe antebraț.

— Nu e destul de evident? Ea îl privi cu atenție. Era un bărbat frumos, cu un corp atletic și bine îngrijit, emanând forță și masculinitate.

Putea fi visul multor femei, își spuse ea. Dar nu al ei. Instinctul o avertiza de pericol, din nou.

— Nu sunt interesată, domnule Belea.

— Oh, dar eu sunt! Pentru început aș vrea să îmi spui mai multe despre tine.

— Nu aveți dosare despre fiecare dintre noi? se hazardă Corina.

— Ba da.

— Nu știți totul despre noi? Ce mâncăm, ce vorbim, ce facem… ?

— Ba da. — Nu ne supravegheați voi clipă de clipă?

— Nu chiar. Vă supravegheați voi singuri, unul pe altul, și așa aflăm și noi câte ceva, de regulă, ceea ce e important să știm. Așa funcționează sistemul. INTIM 91 Corina își dorea să fi vorbit mai degrabă despre Corneliu Baba, ca la ultima lor întâlnire.

— Și ce anume e important să știți despre mine? Ce anume nu știți?

— Ce simți, de exemplu? se așteptă la izbucnirea ei.

— Prin răspândirea fricii ne controlați, nu-i așa? Așa funcționează sistemul vostru! Dar să știți că din această cauză s-ar putea întâmpla să-mi fie mai frică să rămân, domnule Belea! zise ea, accentuând pe „domnule”. Eu tocmai vreau să scap de acest sentiment. Frica paralizează simțurile. Frica este o percepție subiectivă.

— Nu. Este o reacție de apărare firească în fața unui pericol.

— Cine reprezintă un pericol? Nu înțeleg. Ea refuză răspunsul.

— Depinde doar de tine ceea ce simți și cum simți, continuă el. Un om care nu are nimic de ascuns nu are motive să se teamă.

— N-ai cum să înțelegi, clătină din cap Corina.

— Încearcă-mă! o invită el.

— Această frică este o îngrădire de libertate. Vreau să fiu liberă, într-o țară liberă!

— Îi tot dai înainte cu libertatea! Ți se pare, cumva, că țara e ocupată? Mie mi se pare mai liberă decât în multe alte perioade istorice!

— Am spus că nu puteți înțelege. Sau poate că vă faceți că nu înțelegeți! Purtăm cu noi mereu o umbră care ne supraveghează constant, ne ascultă vorbele. Nu va mai dura mult și o să ne înregistreze și gândurile! Prezența dumneavoastră aici este un argument că am dreptate!

— Ei, ține de patologie atunci când te simți urmărit și persecutat, Corina. Dar, nimic nu-mi sugerează că ai suferi de paranoia, draga mea. Nici astfel de informații despre tine nu avem, râse el. Ce-ți dorești, de fapt?

— Să pot spune ce gândesc, să pot merge când vreau și unde vreau, să descopăr lumea asta cât e de mare, să pot să pictez ce-mi face plăcere, fără a fi nevoită să desenez întâi chipuri de conducători, pentru a avea dreptul să aspir la mai mult. Să am dreptul să visez, măcar, domnule Belea.”

***

”Alese atent, ca fond, o culoare neutră. Dorise să înceapă să-i facă întâi chipul, așa cum proceda întotdeauna, și abia apoi restul trupului. Dar, de câte ori apropia pensula de pânză, rămânea cu mâna blocată. Părea că pânza însăși refuza atingerea. Așa că începu să picteze, contrar obiceiului, restul corpului. Era sigură că îi surprinsese destul de bine gesturile mâinii și siguranța trupului. Privi mulțumită de la distanță. Vopselurile se contopeau estetic, erau vii, transmiteau puterea victorioasă a personajului. Putea trece la realizarea figurii. Creionă ușor conturul. Verifică încă o dată proporțiile. Liniile erau bune. Așeză vopseaua pe pânză. Lumina și umbrele cădeau perfect. Sprâncenele dese, bărbia pătrățoasă, hotărâtă, nasul drept – toate îi ieșiseră bine. Amestecă apoi culorile pentru a obține acea nuanță de albastru a ochilor lui. Păreau să o urmărească în orice punct al camerei s-ar fi poziționat față de tablou și aceasta era o realizare remarcabilă. Era aproape gata. Se dădu un pic în spate pentru a analiza. Ceva lipsea. Ceva nu se potrivea în tot acel ansamblu. Închise ochii și încercă să-și readucă în memorie imaginea lui. Proceda întocmai ca un concurent la săniuș, care încearcă să vizualizeze traseul pistei. Mai verifică încă o dată totul: proporții, linii, umbre, nuanțe… Ce nu făcea bine? Era el și, totuși, nu era. Nu reușea să-i capteze expresia ochilor, se dumiri ea, iar ochii sunt poarta către suflet. Șterse tot și refăcu. Degeaba. Șterse din nou. Frântă, se așeză pe pat. Ațipi. Se trezi brusc cu o revelație. „Nu am ce să văd! Poate doar frica de el însuși. În rest, nimic, niciun alt sentiment!”.

***

”M-am apropiat. — Știți? Eu sunt pantofarul de peste drum. Ce veți deschide aici?

— Ah, un restaurant. Vreau să îi confer faima de altădată. Să fie un loc intim, în care oricine ar intra să se simtă bine. Iar mâncarea vreau să fie cea mai bună din oraș.

— Un restaurant exclusiv pentru femei? am întrebat-o eu, derutat.

— Oh, nu. Nu ar fi rentabil. Mă tot gândesc ce nume să-i dau. O să găsesc eu ceva cu rezonanță istorică, să atragă clienții. Oricum, totul era distrus pe-aici. În ultimul deceniu a ajuns o speluncă. Departe de gloria pe care am auzit că ar fi avut-o, cândva!

— Da, da, într-adevăr, am încuviințat.

 — Știți legenda, nu? susură ea. — Ceea ce știu este că era un loc destinat doar femeilor intelectuale și emancipate, unde se citeau cărți și se asculta muzică bună.

— Ei, bine, acesta poate că este adevărul. Dar, știți? Circulă o legendă care spune că aici era o „insulă a amazoanelor”, un loc de întâlnire a lesbienelor! murmură ea, cu aerul că îmi spune un mare secret. Am plecat mai departe cu Iulia. Circulau, e adevărat, multe legende legate de acest loc, dar adevărul, crudul adevăr, foarte puțini îl știau, iar eu eram unul dintre ei.”

 

EI, CEI ÎN COSTUME GRI

– fragment –

 

”Pe stradă, îndreptându-se spre bloc, fix spre scara lor, apăruse un individ. Întunericul îi împiedica să zărească trăsăturile „atacatorului“. — Are o mitralieră în mână! țipă gâtuit una dintre femei. Vedeți? Vedeți? E ațintită spre noi! Panica răsună în holul blocului. Unii ar fi vrut să plece, să se baricadeze în apartamentele lor, dar, chiar dacă instinctul le dicta să facă asta, nu puteau – erau paralizați de spaimă. Alții, mai curajoși, puseseră mâna pe lopețile din dotare, pe care le foloseau iarna pentru deszăpezire. Așteptau, tremurând de spaimă. Una din femei se ruga cu voce tare, accentuând groaza. Ușa blocului se deschise. „Acum vom muri!”, își spuneau ei. Din dreapta, își luă avânt unul dintre locatari. Ridică lopata cam în momentul în care aprecie că „teroristul“ ar face primul pas înăuntru. Închise ochii și lovi. Așa cum lovești un șobolan fără a dori să îl privești în ochi. Intrusul căzu ca secerat de lovitura bine plasată. Se adunară toți, venind mai aproape, la început mai temători, apoi, văzându-l inert, cu mai mult curaj, să-l privească. — Răzvan! Linde îl privi siderată preț de o secundă, apoi leșină. — Este fostul soț al doamnei Linde. EI, CEI ÎN COSTUME GRI… 159 În cădere, gladiolele, învelite sul într-un pachet mare, se împrăștiară pe jos.”

 

DECEMBRIE, CU TEAMĂ

– fragment –

 

„De ce nu m-a împușcat până acum?”, se întreba Vlad. „Nici câinele nu m-a făcut bucăți încă. Pare chiar prietenos. Poate, totuși, nu e terorist. Poate este unul dintre nomenclaturiștii comuniști, care acum se ascund de frica populației înfierbântate. Ca individul acela de la uzină.”, gândea Vlad începând să spere într-o rezolvare pașnică. — Hm! își drese el vocea, dar nu-i veneau în minte prea multe cuvinte cu care să continue conversația, iar acelea puține pe care ar fi vrut să le rostească, i se opreau în gât. — Hapciu! strănută bătrânul. Ca la comandă, Vlad sări înfricoșat în picioare. Omulețul se sperie de spaima tânărului; chiar făcu un salt în ridicarea sa. Se așezară apoi amândoi la loc, privindu-se încă circumspect. După câteva minute de tăcere penibilă și apăsătoare, după ce își mai drese încă o dată vocea, Vlad se gândi să atace conversația: — Mă numesc Cândea Vlad.

 

LIBERI SĂ (NU) GÂNDIM

– fragment –

 

”Sunt liberă să nu gândesc. Mulți din jurul meu nu o fac, din ce în ce mai mulți. Ei par a o duce bine, oricum, mai bine decât mine! Sunt mai relaxați și nu adaugă atâta suferință prin analiza fiecărui lucru, prin despicarea firului în patru. Mă tem că ei sunt cei „deștepți” sau au o percepție superioară la nivel emoțional. Poate realizează că nu pot schimba lucrurile, că nu le pot îndrepta, că evenimentele se desfășoară într-un cadru creat mai presus de persoana lor. Și eu, ca și ei, ar trebui să las istoria să treacă pe lângă mine... Dar, pot?”

Cărțile Simonei Mihuțiu pot fi cumpărate online de pe site-ul libris.ro.

Întoarcere la pagina ACASĂ