Suntem în faţa unui roman cu o multitudine de poveşti, cu un personaj central, acompaniat de alte personaje principale în destinul său, şi desigur de personaje secundare foarte bine surprinse în menirea lor de a interfera, cu suişuri şi coborâşuri, într-o existenţă devenită tot mai amară. Amalia Aludean este femeia pe care viaţa a supus-o la numeroase încercări, dar care ajunsă la 75 de ani avea „o privire blajină,  venită cumva de departe, de la nivelul senectuţii ei” şi nu de la „înălţimea” senectuţii ei, sintagmă pe care Simona Mihuţiu nu ar folosi-o niciodată, şi nu pentru că şi-ar controla fiecare vorbă ci pur şi simplu datorită harului său aparte, dar şi naturii sale umane care nu obişnuieşte să plaseze pe cineva sau ceva mai sus sau mai jos. Ea îngăduie cititorului să stabilească nivelul senectuţii în acest caz.

       Personajul din prim plan lasă frecvent impresia că reuşeste să treacă cu demnitate, cu un orgoliu binevenit peste nenumăratele momente în care echilibrul îi este zdruncinat de câte un dezastru, după orice stare de „bucurie a trăirii” Şi totuşi, vedem cum în sufletele rănite profund, generaţie după generaţie, se strecoară fiorul otrăvitor al urii, cea născătoare de monştri.

       Aici autoarea face o analogie cu personaje mitologice, Furiile care ţeseau destinele umane cu ajutorul unui fus din lemn de tisă. Şi cât de frumos sintetizează totul, pe coperta 4 a cărţii : „Veşnic verde, înflorită în plină iarnă, longevivă, tisa priveşte cu aroganţă scurgerea timpului. Frumoasă, tămăduitoare uneori, (..) poate fi în acelaşi timp, extrem de toxică  - un bine amestecat cu rău. (..) Prin ură, oamenii devin propriile victime, suflete otravite captive în sine, precum trecutul fosilizat într-o piatră de ambră.” Nu voi devoala ideea eliberării din temniţa urii, pe care cititorii merită să o descopere singuri. Dacă debutul cărţii mi-a dat senzaţia că mă aflu în faţa unei scriituri impecabile, cu viziuni, idei, simţiri transmise cât se poate de firesc, într-o cadenţă admirabilă, finalul devine de-a dreptul înălţător, „dureros de dulce”, întrecând parcă orice aşteptare, aducând vindecarea, într-o notă la fel de firească. O vindecare pe care numai sufletele mari o pot primi.

       Nu întâmplător am lăsat pentru final o altă observaţie de ansamblu, aceea că Simona Mihuţiu ne poartă cu o lejeritate ce îi este carcteristică printr-o reţea amplă de paralele atât pe verticală cât şi pe orizontală. Impresionantă pendularea între epoci şi generaţii, între diverse spaţii culturale româneşti, de la bătrânul nostru continent  până dincolo de ocean, în America „mult visată”, teritoriu asociat cu „mirajul libertăţii”, desfăşurată între un punct şi altul ale aceleiaşi realităţi apăsătoare şi anume pandemia de COVID cu care omenirea s-a confruntat recent. Să nu uităm că descoperim aici şi arta dialogului. Incontestabilă, dacă ne gândim şi la celelalte romane, şi mai cu seamă la faptul că una dintre piesele de teatru ale Simonei Mihuţiu montate la Teatrul de Stat din Oradea, chiar la începutul acestui an, se bucură de un real succes.

       Ar fi nenumărate exemple de dat pentru a ilustra cele prezentate. E greu de tot să alegi dintre atât de multe fraze şi pasaje izbitor de frumoase. Pentru calitatea descrierii aş cita totuşi secvenţa „ Mai aproape de sat, pe colinele mai joase, se întindeau viile, care păreau, văzute de la distanţă, ca nişte pături aruncate pe dealuri.  Din vârful uneia dintre coline se vedea un fuişor argintiu - aşa părea de la acea distanţă. Era Oltul care ajungea la maturitate între albii, curgând liniştit, purtând în unde umbrele trecutului, istoria locului.” Se simte aici originalitatea scriitoarei contemporane, bine ancorate în povestea literaturii române pe care ne-am dori să nu o şteargă „vânturile, valurile”.

       În speranţa că aceste impresii aşternute pe hârtie ar putea trezi dorinţa de lectură, le-aş dori viitorilor cititori să aibă parte de o experienţă magică.