Despre „TINEREȚE – efect advers”,

monodrama Simonei Mihuțiu

– de Maria Daniela Ciucan

       Simona Mihuțiu este un  nume care urcă vertiginos pe scara valorică a artei scrisului românesc. Încercându-și condeiul în mai toate genurile literare, se face apreciată, în special, cu piesa „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”, o expunere a dramei omului contemporan în relație cu  tehnologia avansată și efectele acesteia asupra inteligenței emoționale. Pare atrasă mai mult de lumea teatrului, motiv pentru care încearcă specia monodramei, ofertantă, probabil, și datorită înclinației către lirism, către transmiterea directă a ideilor prin transpunerea scenică a unui discurs subiectiv.

 

       Monodrama  este o specie a genului dramatic care își face simțită identitatea tot mai mult, în spațiul artistic românesc. Deși începuturile manifestărilor se situează la sfărșitul secolului al XVIII-lea, prin deja cunoscuta piesă „Pygmalion”, a lui Jean Jaques Rouseau, dar cu rădăcini în mult mai vechiul teatru grecesc, abia modernismul literaturii o aduce în atenția cititorilor și publicului de oriunde. În zilele noastre, la noi în țară, Bacău Fest Monodrame (organizat de Teatrul Municipal Bacovia) se află deja la a XXIX ediție, ceea ce nu e puțin lucru. Reprezentații valoroase ale acestui gen  au fost premiate și s-au impus în peisajul artistic național. Cu siguranță, „Tinerețe – efecte adverse” își poate găsi un meritat loc printre ele.

 

       Decorul introduce în atmosfera familiară a universului feminin comun, un budoar cu oglindă și măsuță de toaletă. Foarte importantă oglinda, martor și judecător totodată al transformărilor femeii de 50 de ani care, într-o destăinuire sinceră, plină de îngrijorare, își caută singură răspuns la întrebarea „Oare mai există viață înainte de moarte?”

 

       De când aflăm vârsta personajului intuim problematica și, în același timp, conflictul piesei. La prima replică intuiția devine certitudine. Bela, protagonista acestei monodrame, este surprinsă într-un moment de criză din viața ei, criza femeii care devine conștientă de urmările nefaste ale trecerii timpului, își dezvăluie sufletul, își exprimă gândurile, într-un discurs lung, omogen și coerent, dar nu monoton, cum se poate presupune, ci dinamic, antrenant, care face din cititor „un actor iluzoriu”, deși discursul nu îi este adresat. Piesa „Tinerețe – efecte adverse”  are un singur rol, dar autoarea include două personaje absente: Nelu, soțul Belei, cu care aceasta poartă două convorbiri telefonice, și Estela, prietena ei. Aceasta din urmă îi strecoară, deloc subtil, informația că soțul o înșală cu secretara și îi sugerează să folosească adjuvante pentru întinerire, precum crema denumită sugestiv „For ever young”.

Bela se eschivează de la exprimarea dezamăgirii și a furiei, socotind că un comportament de negare e mai eficient pentru propria-i răzbunare. Drama femeii de 50 de ani „prea devreme bunica” se extinde. De la îngrijorarea privitoare la aspectul său fizic în declin, la nesiguranța în relația cu soțul său. Totuși, deși geloasă, știe să gestioneze situația în favoarea sa. În actul al II-lea, o găsim pe Bela în febra pregătirilor pentru reînnoirea jurămintelor matrimoniale. Surprinzător, dar situația se clarifică ulterior, evenimentul fiind dorit și organizat de soț, care se dovedește, în final, a nu fi fost decât victima unor bârfe nefondate. Bela e un alt om acum, datorită efectului de întinerire al cremei-minune. Sinele său are parte de un pic de încredere, este promovată la locul de muncă, soțul ei este mai grijuliu.  Deznodământul dezvăluie, din nou, talentul autoarei de a se folosi de mijloacele  comicului pentru a masca, parcă într-adins, drama finală: cu toții suntem victimele Timpului. Raportându-ne la măreția sa, neîncetata sa întoracere la propriile-i origini, ne simțim mici, trecători neputincioși. Putem înșela aparențele, dar nu putem anula efectele.

 

       Frământările eroinei legate de declinul său fizic, de erodarea atributelor feminității, din pricina trecerii timpului, sunt exprimate  retoric, cu un lirism intrinsec, acumulând tensiuni dramatice evidențiate  în mod gradat, cu o intensitate crescândă, ce se revarsă asupra cititorului sau a publicului cu asupra de măsură. Marcarea stării de îngijorare, uimirea și sentimentul de regret alunecă ușor de la tonul melodramatic „începutul sfârșitului”, „vârsta mea”, „sunt trasă pe linie moartă”, spre un comic de situație care schimbă, aparent, traiectoria dramei: „am dat banii, am luat anii”, afirmă protagonista în urma experienței benefice a folosirii  cremei-minune de întinerire a tenului. Aparent doar, pentru că drama Belei se mută  către analiza spațiului social în care evoluția sa profesională e relaționată cu schimbarea „de look”. Autoarea, Simona Mihuțiu, se dovedește o bună cunoscătoare a psihologiei  „eternului feminin”, împrumutând personajului său atitudini  umane specifice vârstei și condiției sociale, într-o continuă conexiune cu realitatea, cu acel „și eu aș putea fi Bela”. Indicațiile scenice sunt concise și relevante, acordate perfect ritmului acțiunii. Replicile dinamice, schimbările de ton și atitudine, dozarea balansului între amintire și trăire, între supoziție și adevăr sunt dovezi ale măiestriei scriitoricești cu care Simona Mihuțiu atrage și încântă. Nu întâmplător, și în această piesă fondul muzical e menit să susțină sau să argumenteze efectul textului. Melodia „For Ever Young” e folosită ca leit-motiv, cu efect invers, de memento-mori.

 

       Monodrama, ca idee, poate speria la început datorită prejudecății că un singur personaj pe scenă te poate plictisi, dar urzeala textului te prinde ușor, alternanța între conflictul interior și adevărul din oglindă, minimalizarea ambelor prin umorul fin cu care autoarea construiește personajul și întregul său discurs atrag atenția și mențin interesul pe pearcursul întregii piese. Imaginile sugerate de ambele texte (cel din didascalii și cel format de replici) se succed firesc, transformând cititorul în spectator virtual.. Dacă lectura este atât de plăcută, reprezentrea scenică va fi una excepțională.

Coperta 4, ilustrație de Florin Buciuleac