ESCU

Sunt Escu, ciobanul filozof,

Am fruntea sprijinită-n barbă,

Și cobor un dor, un gând, un of,

Prin toiag le curg-apoi în iarbă.

Stau aplecat peste câmpie  

Din zori și până-i noaptea-n dungă,

Iar călăuză să îmi fie,

Pe-o frunză timpu-mi cântă-n strungă.

Mă uit cum trec încet la vale,  

Femei, bărbați, cu școală multă,

Dar nu le sare viața-n cale,

Nici Miorița nu-i ascultă.

Le spun eu, ciobanul filozof,

S-aplece urechea spre pământ,

Să mai audă câte-un un dor, un gând, un of,

Și să simtă ce-i etern, ce-i sfânt.