„De râsu' plânsu'”

– recenzie de Alexandru Chirilov (Diodor)

     

       Zilele astea, cum stăteam yo, așa, singur cuc, și-mi prășeam ciornele nemulțumitoare de pe laptop, numa' ce aud că-mi clincănește smartu'. „Astăzi vom livra comanda Nr....” Nu făcusem nicio comandă, ultima fiind onorată cu vreo două săptămâni în urmă, așa că gândul m-a dus la prietenul Valentin David, care urma să mai scoată o nouă carte și care căpătase un plăcut obicei, acela de nu mă sări!  

 

       Și-ntr-adevăr, peste vreo două ore, curierul mă sună să cobor în fața blocului, unde îmi înmână un plic mai măricel, cu amprentă de carte. L-am luat fără să citesc ce scrie pe el și abia în lift am văzut ce era trecut la Expeditor: Simona Mihuțiu! Surpriză mare, spre potrivită (dar foarte plăcută), deoarece era o recidivă în formă continuată de-a ei, la fiecare nouă carte scoasă de sub tipar.

 

       Deja eram foarte curios să văd cum arată cartea, dar, surpriză, înăuntru erau... două cărți! Plus un calendar de perete, cu personalități din anturajul ei literar. Ei, dar acum începea ritualul tradițional, legat de primirea unei noi cărți, cu dedicație!

Așa cum am mai povestit cândva, eu mi-am format un obicei, transformat în tradiție: acela de a oferi flori - întocmai ca unei femei - cărților noi, trimise de către prieteni scriitori. Un obicei ce pare inedit, dacă e să mă iau după mirarea florăresei ce-mi pregătea buchetul de flori, cu ani în urmă, și care, întrebându-mă de destinatară - pentru a ști ce accesorii să adauge - află că este o Carte! Mirarea din ochii ei se transformă treptat în uimirea cu care privești un extraterestru și cu care m-a însoțit până ce am ieșit pe ușa florăriei.

       Acest obicei al meu - de a dărui flori cărților noi, primite de la prieteni autori, și de a sechestra clipa, spre aducerea aminte - este izvorât dintr-un sentiment profund de respect, prețuire și admirație față de efortul creator al celor dăruiți de Divinitate și, totodată, un omagiu pentru neasemuit de frumoasa limbă română!

 

       Si-acum, iată că trebuia să găsesc niște flori frumoase, proaspete, iar prin casă nu aveam decât câteva narcise albe, după ce abia aruncasem liliacul bătut, din curtea soră-mii, ce mi-a parfumat casa câteva zile bune. Iar narcisele, deși frumoase și parfumate, îmi păreau un pic prea pricăjite pentru un așa eveniment somptuos.

       Așa că, m-am gândit imediat la liliacul parfumat pe care îl avea soră-mea, la casa părintească. Și mi-am delegat consoarta, ca atunci când vorbește la telefon cu soră-mea, s-o întrebe și dacă mai are liliac, că se perindaseră ceva musafiri pe acolo și fuseseră dăruiți cu flori. În urma discuției lor telefonice, am aflat că nu prea au mai rămas flori de liliac, decât câteva, la vârful tufelor, unde nu se prea poate ajunge. Așa că, m-am resemnat cu gândul că mă voi duce în piață să caut liliac, dar acolo nu văzusem niciodată de cel bătut, care e mai maiestuos. Asta e! Voi lua din piață, mi-am zis. Dar am mai așteptat puțin să se mai întremeze vremea, ce se smiorcăise cam toată dimineața și acum părea că îi trecuse, deși norii păreau nehotărâți.

 

       Și cum citeam eu din „Povestiri de la Senior Help”, aud ciocănituri palide la ușă. Mă uit pe vizor și văd, ca prin ceață, un cap de femeie cu părul alb.
Trebuie să fie vecina de la 4, care ne aducea, din când în când, ouă de țară, de la găinile surorii ei.

       Deschid ușa și, deodată, un buchet mare de liliac bătut se îndreptă spre fața mea, din spatele căruia mă lumină zâmbetul soră-mii. Surpriiizăăă! îmi lălăi ea, în timp ce îmi întinse și un mănunchi de lăcrămioare, tot din curtea ei. Plus vreo duzină de papanași, cum făcea mama noastră, Dumnezeu s-o odihnească! Ce să mai zic?! M-a emoționat gestul ei, trecută de prima și chiar de a doua tinerețe, de a veni până la mine, spre a mă bucura, cunoscându-mi obiceiul florilor dăruite cărților. Așa că, am stat cu soră-mea la un pahar de vorbă, cum se zice, și mi-am dat seama, încă o dată, că ne leagă ceva mai mult decât rubiniul din vene... Și, țin să amintesc mereu asta, este persoana cu care nu m-am certat niciodată. Și i-am promis mamei, care cunoscuse în neamul său perioade lungi de „nevorbire” între frați, că noi doi nu ne vom certa nicicând. Și asta i-a dat mamei noastre o seninătate și o împăcare sufletească, până în ultima ei clipă, de la 95 de ani...
       Am făcut pozele cu noile volume, dar și cu întreaga colecție semnată Simona Mihuțiu, urmând ca „prima mea soție” să le posteze pe pagina ei de feisbuc, eu nemaiavând așa ceva.
Apoi mi-am continuat lectura... Primisem două cărți aflate la 180 de grade în evantaiul stărilor sufletești provocate de citit. Prima, în ordinea lecturii, foarte profundă în a scruta universul crepusculului existențial, prin întâmplări petrecute într-un azil de bătrâni privat...

       A doua, „Când întâmplările te găsesc”, o sarabandă de întâmplări autobiografice de tot râsul, care spulberă, pur și simplu, prejudecata că „ardelenii sunt lipsiți de umor”.

În prima carte, descoperim o autoare cu o mare sensibilitate față de această etapă a existenței umane, comparată simbolic cu toamna. O carte pe care un tânăr de vreo 20 de ani nu ar avea cum să o înțeleagă pe deplin, pentru simplul fapt că vârsta sa e prinsă în coordonatele altor trăiri, cu ritmul și efervescența specifice primei tinereți, netrăind, încă, ultimele anotimpuri ale vieții. Doar cei cărora Jubileul le-a argintat tâmplele, pot înțelege, din ce în ce mai profund, tot evantaiul de trăiri din toamna existenței noastre: și norocul de a avea „zile multe”, dar și tristețea de a-ți fi pierdut definitiv toți prietenii... și bucuria de a-ți vedea copiii „așezați la casele lor”, dar și cumplita - și cea mai mare durere - de a-ți înmormânta propriul copil... și mirarea că te mai poți îndrăgosti, dar și neputința trupului mușcat de boli și suferințe... și materializarea, prin creație, a unei minți briliante, îmbogățite de lunga experiență, dar și decrepitudinea de pe patul de spital... și fericirea de a fi înconjurat de cei dragi, dar și cumplita singurătate... singură... singur... ... ...

 

       Din cea de-a doua carte, cartea de râs, aflăm tot felul de întâmplări autobiografice și gafe, din repertoriul de trăznăi al autoarei - începând încă din copilărie - despre:
- cum a „aghesmuit” cizmulițele lui Mirciulică, mai ceva decât în caragialiana schiță „Vizită”;
- cum i-a lăsat perplecși pe recenzorii de animale de curte, declarând o găină și doi pui... aflați în frigider;
- cum a luat, cu mare efort, nota 1 la examenul de semiologie, deși era mult mai ușor să iei un 4;
- cum nu l-a recunoscut pe „colegul de grupă” , după un an de stagiu practic petrecut împreună, rezervându-i, de-atunci, o exclusivistă și deplină cunoaștere;
- cum e să participi la o nuntă și - după multă dănțuială și petrecere, uitându-te pe invitație - să constați că ... ai greșit nunta!
- cum a plonjat, îmbrâncită, în patul lui Richelieu, de la Versailles;
- cum e posibil să existe oameni și mai aiuriți decât autoarea, precum acel coleg de excursie cu autocarul la Paris, care - după vreo 40 de km de la ultimul popas pe autostradă - i-a întors din drum, pentru că-și uitase acolo aparatul de filmat; dar și după următorul popas, la vreo câțiva kilometri, a oprit, din nou autocarul și l-a întors din drum: de data asta își uitase acolo... cei trei copii drăgălași, cu vârste între 5 și 9 ani, care au fost recuperați fără probleme, ca și, anterior, aparatul!

 

       Două cărți, ca două cupe oferite spre degustare: una, purtând aroma amăruie a pelinului de mai, din rubiniul odihnit pe boabe; cealaltă, îmbiind, cu cocktail-ul său efervescent, spre râs și voie bună.

       Alăturarea celor două volume (amintind de un titlu al lui Nichita), întâmplătoare ori intenționată (și atunci, e genială!), așa cum e și Viața, plină de lumini și umbre, mă îndeamnă să recomand lectura nedespărțită a celor două cărți, răscolitoare de întrebări fundamentale, la care omenirea tot caută și caută răspunsuri: De unde venim și încotro ne ducem?... Ce este fericirea?... Dar dragostea? etc... etc... și culminând cu nedeslușita „Ce scop are Viața noastră?”... căreia i-aș da un răspuns de trecător superficial prin astă lume:

       Viața nu are vreun alt scop, decât acela de a fi trăită! Așa cum ne-a fost scrisă fiecăruia dintre noi și așa cum își interpretează fiecare partitura, dirijat de liberul său arbitru...

Să ne bucurăm, așadar, și de aceste două daruri, izvorâte dintr-un suflet de copil, ce și-a trecut, deja, în palmares și Jubileul.

 

       Mulțumim duios, dragă Simona, și te aștept nerăbdător... și pe strada Teatrului! (de-oi mai Fi).

 

 *Diodor, 7 mai 2023

Termeni și condiții