foto: Lia Tătar

DESTINUL, O JUCĂRIE STRICATĂ

- roman de Simona Mihuțiu

 

15 februarie 2019. La CLUJ a avut loc lansarea cărții „Fereastră spre mâine” și, totodată, această zi a fost importantă și pentru că a fost data conceptiei celui de-al doilea roman al meu, "Destinul, o jucărie stricată". Domnul profesor Constantin Rîpă, compozitor, dirijor, fost rector al Conservatorului din Cluj, el însuși poet, mi-a spus în momentul în care i-am semnat autograful: „S-o scrii și pe următoarea! Dacă nu o vei face, această frumoasă carte va fi ca un copil abandonat!” Acele cuvinte au născut în sufletul meu fără echivoc dorința de a scrie cartea „Destinul, o jucărie stricată”.

 

Despre geneza cărții:

Purtăm în noi propriul destin și împreună cu el pășim în această lume într-o călătorie mai lungă sau mai scurtă, al cărei capăt nu-l zărim.

Uneori apare în fața noastră brusc, spărgând secundele în clipe. Alteori se anunță ca o vizită nepoftită, lăsându-ne să trecem prin tot felul de stări și emoții, de la neacceptare până la speranța că, poate, va întârzia un pic. Știm însă, cu siguranța metronomului – precum avem certitudinea apusului de soare în amurg și a răsăritului în zori – că, inevitabil, această călătorie se va sfârși. Depinde doar de noi să găsim pe acest drum IUBIREA, care cuprinde întreagă frumusețea și bucuria de A FI. Aceasta este măreția existenței noastre: în spatele firescului trăirilor simple se ascunde întreaga complexitate a existenței. Iar în final, ca pe-o mantră a vieții vei murmura ”necuvintele” marelui Nichita, ecou al propriilor gânduri:

„Și nu va fi nici ieri… nici azi… nici mâine.

Va fi doar atunci

Când am râs sau am plâns împreună.”

 

Fragmente din roman:

„Era caraghios și faptul că această secție nerenovată a spitalului îl avea pe doctorul Dumitrescu ca șef, un om care, structural, era o persoană extrem de ordonată și disciplinată, impunând respect prin felul lui de a fi: rezervat, serios, uneori chiar sever. La drept vorbind, nu avea prea multe soluții.

Putea doar să facă referate peste referate, obosindu-și directorii care se dovedeau neputincioși în rezolvarea problemelor. Speranțele personalului creșteau repede cu fiecare numire a unui nou manager la spital, dar dispăreau, la fel de rapid, în negura delăsării acestora. Uneori, se aștepta să se apropie alegerile pentru a mai trage o spoială, păcălind impresia bolnavilor și a personalului deopotrivă. Toți directorii de spital, fără excepție, indiferent de culoarea lor politică, se arătau deranjați de medicul șef care devenise mult prea vocal.

— Domnule doctor, veniți repede că iese fum din priza unde e calculatorul! îl chemă o asistentă într-una din zile.

— Scoate-l din priză.

— L-am scos, că mi-a fost teamă să nu se ardă calculatorul. Atâta ne-ar mai trebui!

Mihnea se duse. Nu mai era fum, dar un miros de ars venea, într-adevăr, din zona prizei. Chemă electricianul, care sosi după câteva ceasuri.

Desfăcu năstrușnica priză. Se uită cu un aer profesionist și concluzionă pe un ton superior:

— Nu are nimic. O fi calculatorul de bai.

— Dar dumneata cum îți dai seama? Nu ai niciun instrument de măsură.

— Păi, de unde să am eu așa ceva? Ce, m-a cadorisit spitalul?

— Și, atunci de unde știi că nu e nimic, că priza e bună?

— Păi, bănuiesc. Uitați-vă și dumneavoastră, nu pare să fie nimica înnegrit.

— Nu pare, dar, totuși, miroase a ars, sări și asistenta.

— Pe acesta cine l-a mai angajat?, se miră Mihnea după ce meseriașul ieși pe ușă.

— Este cumnatul șefei contabile, deh, zise ea, dându-și ochii peste cap.

Mihnea se gândi că spitalul avea bani să angajeze tot soiul de meseriași prost pregătiți, dar îl refuzase în repetate rânduri când solicitase un post de asistentă și unul de infirmieră. De medici – nici nu mai îndrăznea să ceară.

Rezolvă problema prizei chemând, ilegal, un electrician particular, plătindu-l din banii lui.

— A fost mare pericol. Făcea scurt. Dacă se infiltra apa pe la priză, nu vă vedeam bine. Am pus protecție acum, zise omul. N-o să mai aveți probleme cu asta.

Se rugă să fie așa.

Pe doctor îl trecură toate apele. Putea izbucni oricând un incendiu și, conform obiceiului vremii, șeful era de vină. Și poate că era. Ar fi trebuit să renunțe la șefia de secție”.

***

„Alergăm grăbiți pe calea destinului nostru, într-o încercare de-a ne găsi sensul vieții. Nu este o aroganță din partea noastră să credem că îl putem controla? Destinul eroilor principali poate fi regăsit în lupta atâtor oameni din jurul nostru, în lupta cu viața, cu boala și cu moartea - este lupta a milioane de oameni de pe acest pământ. Uneori lasă înfrânți, alteori învingători, dar întotdeauna cicatrici”.

***

„Abundența de flori din fața Casei de Cultură din Cluj, parfumul lor și soarele blând îmbia la a privi mai optimist acea dimineață. Furnicarul grăbit de oameni, pe care-l întâlnea în cale, o făcea să se simtă ca o nouă membră într-o comunitate veche. Vedea studenți coborând strada în pantă, pe care era cocoțat spitalul, vorbind vioi unii cu alții. Străluceau de tinerețe!

„Așa am fost și eu cu ani în urmă, în studenție, își zise Elvira.

Cupluri îndrăgostite de tineri ținându-se de mână se opreau din loc în loc, furând clipei câte un sărut grăbit, plin de promisiuni și pasiune.

Și eu am fost la fel de îndrăgostită cândva. Când au zburat acești ani?”

***

„În viață însă nu facem doar ceea ce este inteligent sau ceea ce așteaptă alții de la noi, nici măcar ceea ce așteptăm noi înșine de la propria persoană. Unele decizii le luăm mânați de instinct, de emoții pe care, după aceea, le vom numi sentimente și ne vom chinui apoi să le găsim argumente logice. Sunt situații în viața fiecăruia în care apare o disjungere între gând și faptă, iar Elvira se găsea într-un astfel de moment încărcat de greutatea deciziei.”

***

„Să fie, oare, fericirea o iluzie? Depinde de cum ne raportăm la ea?“ se întrebă Elvira. Dacă ar fi fost prezent în acel moment acolo, nu l-ar fi întrebat dacă a iubit-o sau dacă a fost pentru el doar o pagină răsfoită în cartea vieții. L-ar fi întrebat doar atât:

„Radu, tu ai fost fericit atunci?“

***

— Ce este fericirea, în fond? Când putem spune că o întâlnim? Viața e precum cerul acesta – ba e soare, ba e nor, arătă Elvira în sus.

— Fericirea o întâlnim, Elvira, dar adesea nu știm să o recunoaștem sau când o recunoaștem nu știm să ne oprim, să o gustăm, ci mergem înainte grăbiți. Pot spune cu mâna pe inimă că acolo, în Bucovina, după ce te-am întâlnit, am fost fericit.

***

„Muzica se armoniza cu marea, cu întunericul și cu dragostea. Mihnea și Elvira, la unison, se lăsară purtați de sunetul ei, cu sentimentele răscolite și simțind că pot atinge la propriu fericirea, ca pe un obiect de mare preț. Era ceva divin în starea lor. Se prinseră de mâini înfiorați, dar cu multă pace în suflet. Mihnea închise ochii, deschizându-și sufletul.

Asta să fie, oare, fericirea? se întrebă Elvira.

Se simțeau împliniți, mulțumiți și egali cu destinul.”

***

„— Sculpturile sale rafinează abstractul, îl densifică geometric, învingând legile spațiale și pătrunzând în a patra dimensiune, torsionată în forme…

Elvira nu-l putea urmări. Se întreba dacă criticul de artă înțelege ce spune. Se uită în jur și remarcă multe capete care se înclinau inteligent, părând a pătrunde sensurile adânci ale expunerii acestuia.”

***

„Politica parcă ar fi o sită care cerne caracterele și le alege, în final, pe cele mai rele”.

„Urmau alegerile locale și a face un spectacol mediatic dădea bine la mase când era vorba de cancer și oncologie, devenind cea mai utilă și eficientă metodă de manipulare și obținere de voturi”.

„— Mai lasă-mă cu astea. Suntem la spital, nu la procuratură. Dumitrescu știe totul despre boala mea, pufni omul.

— Trebuie să știu și eu, dacă v-ați prezentat la consult.

— Ascultă, eu trebuie să fac tomograful acela. E clar? Și nu uita, dragă, că tu îți iei salariul datorită mie!

— Eu cred că dumneavoastră vă luați salariul datorită mie, domnule senator! ”

Întoarcere la pagina ACASĂ

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.