Viața mea este, cred, aidoma cu a multor oameni, cu trăiri puternice din când în când, cu câștiguri și pierderi, cu suișuri și coborâșuri pe pante line sau, uneori, abrupte, dar și cu clipe de un absurd banal.

       M-am născut în Codlea, dar Brașovul este orașul copilăriei și al adolescenței mele, unde am absolvit liceul de matematică-fizică „Andrei Șaguna” în 1984. Am urmat Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca, făcând parte din prima generație post-revoluționară de doctori a acesteia (1990).Sunt lector la Facultatea de Medicină și Farmacie din Oradea. Sunt medic oncolog. Lucrez de peste douăzeci de ani în „anticamera morții”. Văd partea tristă a vieții, durerea ei și, fără îndoială, acest lucru și-a pus amprenta asupra mea, la nivel cognitiv și emoțional. Am simțit nevoia de a căuta frumusețea vieții în jur, în mine însămi.

Le-am găsit în scris. De fapt, le-am regăsit. Bucuria de a scrie era uitată undeva într-un sertar al copilăriei mele. Acolo, prăfuită în amintire, am redescoperit dorința tatălui meu, dar și a mea la un moment dat, de a deveni scriitoare. Nu regret că am făcut în cele din urmă medicina, pentru că m-a format ca personalitate, mi-a prilejuit o cunoaștere mai bună a oamenilor, a vieții și am avut satisfacția de a ajuta, atât cât mi-a îngăduit condiția umană.

       Vine, însă, o vreme în care simți că se apropie orizontul, când auzi ceasul ticăind și atunci îți analizezi viața și dorești să faci ceva și pentru sufletul tău.  

Această emoție o dăruiesc prin ceea ce scriu și altora. Cred că scriitorii asta fac. Dăruiesc o parte din ființa lor și acest lucru capătă intimități duioase. Dacă emoția scriitorului ajunge și în alte inimi, cu atât mai bine, fiindcă se adaugă la capitolul împliniri sufletești.    

Fără speranță ceasul lumii s-ar opri

– Interviu de Claudia Ignat, apărut în Observator bihorean, martie 2025

       1. Dacă ar fi să dați o formă SPERANȚEI, cum ar arăta?

– Pentru mine speranța ar fi ca o mare și înălțătoare lumină într-o mare de întuneric. Nu ar avea o formă anume, după cum nu are sufletul, spiritul sau conștiința.

       2. Am să pornesc abia acum călătoria în lumea dumneavoastră, atât cât îmi veți permite. „Destinul, această jucărie stricată”. De ce ”jucărie”?

– Faceți aluzie, evident, la titlul celui de-al doilea roman al meu. Întreaga narațiune se învârte în jurul unei axe: destinul. Ne este dat sau ni-l făurim noi? Practic, de când suntem prunci învățăm cum să relaționăm cu tot ceea ce ne înconjoară, cum să ne cunoaștem pe noi înșine, cum să evoluăm, cum să ne autodepășim. Punem cărămidă peste cărămidă, construind un vis pe care îl dorim transpus în realitate. Alteori, metaforic vorbind, îi punem aripi, dorind să zboare mai repede decât propriul vis. Cu toate acestea el se poate prăbuși, dincolo de voința omului, rămânând doar un vis spulberat  de multe ori prea curând, un destin neîmplinit. Suferința și moartea frâng destine.

      În roman destinul este comparat cu o jucărie din plastilină. Copilul, Miruna, îi modelează aripi care se rup, stricându-i jucăria.
— De´tin? , repetă ea, mecanic..Ce e „de´tin”?
— Este ceva… ceva ca o jucărie pe care o primești, mai frumoasă sau mai urâtă, dar care ți se mai și strică din când în când dacă nu ai grijă.

       3. În ce măsură ne putem schimba destinul? De fapt... Avem puterea să intervenim asupra lui?

– Avem puterea de a-l clădi, de a-l reclădi uneori, prin deciziile noastre, dar nu avem capacitatea de a ști dinainte dacă el se va împlini sau nu, dacă această construcție se va finaliza. Putem avea eventual o percepție subiectivă a împlinirii sale atunci când ajungem să fim împăcați cu sinele și cu lumea prin ceea ce realizăm și prin ceea ce oferim de-a lungul vieții noastre.  

© 2024 simonamihutiu.ro