Despre piesa de teatru:

 

„Ce vânt vă poartă?”

 

      

       Am citit printre lacrimi noua dramă, Ce vânt vă poartă? (Ed. Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2025) a scriitoarei Simona Mihuțiu, pe care o așteptăm totdeauna cu nerăbdare să ia pulsul societății românești. Ajunsă la maturitate artistică, mânuiește bisturiul criticii, ironia, sarcasmul, tragicomicul, polisemia dialogului cu o desăvârșită stăpânire de sine.

 

       Ochiul exersat al observatoarei de moravuri cuprinde ca într-o hologramă lumea românească strivită între paradoxul schimbărilor, care nu schimbă esențial mai nimic și asprirațiile ei mărunte, înșelate și retezate fără milă.

 

       Bonomia autoarei din Povestirile de la Senior Help lasă loc în piesa de față unei viziuni de o luciditate amară, aplicată unui univers uman impregnat de ridicol și de tragism în același timp. Textul piesei trebuie citit la mai multe nivele, ridicându-ne de la mărunta viermuială diurnă la sondarea durerilor autentice ale sătenilor din satul Buriceni, devenit orășel. 

....

 

       Simona Mihuțiu ne-a obișnuit cu reflectarea concisă a realității și a interpretării ei. Cu doar zece personaje dintr-un sat ea circumscrie dinamica unei întregi lumi împinse spre perioada de tranziție, spre experiment și spre fiasco.  Umanitatea care o interesează sunt locuitorii Buriceniului, o localitate ”colinară”, adică așezată frumos între dealuri împădurite. Nu frumusețea naturii le lipsește românilor, ci buna chibzuială, onestitatea politicienilor, munca organizată, țelul bine definit. Spre deosebire de alte scrieri, în această piesă autoarea manifestă o mai accentuată atitudine sarcastică, necruțătoare față de erorile inadmisibile ale unei elite politice extrem de incompetente și față de credulitatea unor mase ușor de înșelat din cauza mizeriei materiale și spirituale în care sunt condamnate să trăiască.

....

       

Ce vânt vă poartă? scrutează cu o remarcabilă economie de mijloace drama românească a tranziției  care a distrus rațiunea de a exista a numeroase ființe umane, lăsând în urmă cicatrici încă nevindecate.

 

 de Silvia Urdea

Despre „TINEREȚE – efect advers”,

- monodrama Simonei Mihuțiu

– de Maria Daniela Ciucan

       Simona Mihuțiu este un  nume care urcă vertiginos pe scara valorică a artei scrisului românesc. Încercându-și condeiul în mai toate genurile literare, se face apreciată în special cu piesa „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”, o expunere a dramei omului contemporan în relație cu  tehnologia avansată și efectele acesteia asupra inteligenței emoționale. Pare atrasă mai mult de lumea teatrului, motiv pentru care încearcă specia monodramei, ofertantă, probabil, și datorită înclinației către lirism, către transmiterea directă a ideilor prin transpunerea scenică a unui discurs subiectiv. Monodrama  este o specie a genului dramatic care își face simțită identitatea tot mai mult, în spațiul artistic românesc.

 

     Deși începuturile manifestărilor se situează la sfărșitul secolului al XVIII-lea, prin deja cunoscuta piesă „Pygmalion”, a lui Jean Jaques Rouseau, dar cu rădăcini în mult mai vechiul teatru grecesc, abia modernismul literaturii o aduce în atenția cititorilor și publicului de oriunde. În zilele noastre, la noi în țară, Bacău Fest Monodrame (organizat de Teatrul Municipal Bacovia) se află deja la a XXIX ediție, ceea ce nu e puțin lucru. Reprezentații valoroase ale acestui gen  au fost premiate și s-au impus în peisajul artistic național. Cu siguranță, „Tinerețe – efecte adverse” își poate găsi un meritat loc printre ele.

 

       Decorul introduce în atmosfera familiară a universului feminin comun, un budoar cu oglindă și măsuță de toaletă. Foarte importantă oglinda, martor și judecător totodată al transformărilor femeii de 50 de ani care, într-o destăinuire sinceră, plină de îngrijorare, își caută singură răspuns la întrebarea „Oare mai există viață înainte de moarte?”

 

       De când aflăm vârsta personajului intuim problematica și, în același timp, conflictul piesei. La prima replică intuiția devine certitudine. Bela, protagonista acestei monodrame, este surprinsă într-un moment de criză din viața ei, criza femeii care devine conștientă de urmările nefaste ale trecerii timpului, își dezvăluie sufletul, își exprimă gândurile, într-un discurs lung, omogen și coerent, dar nu monoton, cum se poate presupune, ci dinamic, antrenant, care face din cititor „un actor iluzoriu”, deși discursul nu îi este adresat. Piesa „Tinerețe – efecte adverse”  are un singur rol, dar autoarea include două personaje absente: Nelu, soțul Belei, cu care aceasta poartă două convorbiri telefonice, și Estela, prietena ei. (...)

– Recenzia integrală o puteți citi dând clic AICI

”Când vor înflori cireșii”

Monodrama -  emoție și “comoție”

– de Carmen Man

 

       Istoria monodramei începe, fără îndoială, cu Jean-Jacques Rousseau, care a scris în jurul anului 1762 o dramă scurtă într-o singură scenă, pentru un personaj, Pygmalion, și o statuie, Galatea. Aceasta se mișca sub voalul său la fiecare lovitură de foarfecă a artistului, dar pronunța doar câteva cuvinte care completau lucrarea: „Eu... Sunt eu... Ah! Eu din nou. » Pygmalion este considerată prima dintre melodramele muzicale. Este, de asemenea, o reflecție asupra esteticii imitației: imaginea (statuia) nu este concepută ca fiind idealul perfect, reflectarea frumuseții perfecte, ci este un model pentru realitate, și un model care pornește din dorința umană. Statuia este o exteriorizare a fanteziei creatorului său. Piesa este, așadar, și una dintre primele reprezentări dramatice ale noțiunii de interioritate creativă.

       În paralel cu această inovație franceză, lumea germanică a văzut și apariția monologurilor melodramatice. Este cazul lui Georg Anton Benda, un muzician boem, ale cărui recitative lungi de proză alternând cu muzica din Ariane la Naxos  (1775) sau Medea (1775) l-au făcut renumit, în special datorită ideii unui „flux de conștiință” a personajului în strânsoarea pasiunilor sale.

 

       În secolul al XIX-lea, Ernest Brueyre, scria despre monodramă că „este o dramă redusă la cea mai simplă expresie” în Patru imitații libere ale lui Shakespeare: Hamlet, Othello, Richard III, Macbeth, monodrame în versuri, Paris,1876. Potrivit lui Ernest Brueyre, bizareria este uneori în imaginație, alteori, și cu o intensitate mai tulburătoare, în realitate. Imaginația funcționează liber. Ea caută înăuntru, întorcându-se și frământându-se. Desfăcând aripile viselor și zburând departe, în lumină, în întuneric, fără a-și părăsi intimitatea, în infinit. Nimic nu o constrânge: este liberă în spirit. Combină, inventează, vine și pleacă, după bunul plac. E ciudată așa cum își dorește să fie. Dacă imaginația adaugă un strop de realitate amestecului ei, aceasta este ca un condiment și întotdeauna în doze secundare, nota Ernest Brueyre..

 

       În secolul al XX-lea, monodrama devine un gen literar înfloritor. Ca o contribuție la practica teatrală, monodrama a fost susținută în special de regizorul rus Nikolai Evreinov. La sfârșitul anului 1908, Evreinov a susținut pentru prima dată o conferință despre Introducerea în monodramă, mai întâi la Moscova și apoi la Sankt Petersburg. El își dorea ca spectatorul să poată împărtăși emoția unui personaj, ceea ce el numește „coemoție”. (...)

 

– Recenzia integrală o puteți citi dând clic AICI

Impresii de lectură:

FUIOARE OTRĂVITE

– de Diana Ionescu

 

        Ultimul roman al Simonei Mihuţiu, FUIOARE OTRĂVITE, este de-a dreptul răvăşitor, scris cu o precizie cum rar ne e dat să întâlnim.  Atât de rar încât ar putea fi studiat la facultate pentru construcţia de excepţie şi pentru un echilibru în tot şi toate. Portrete ce se creionează treptat, cadre privite din mai multe unghiuri, treceri de la un episod de viaţă la altul, de la stări copleşitoare la surprize de neimaginat, care nu te lasă să te cufunzi într-o anume stare ori dimensiune, pentru că aduce imediat un soi de contrabalans, dintr-o altă zonă a trăirii, cu o la fel de mare încărcătură. Ar mai fi neapărat de remarcat  trecerile line de la un capitol la altul, cu câte o mică sugestie, un cuvânt, o sintagmă sau o singură propoziţie ce anunţă o nouă poveste pe care cititorul va urma să o descopere, dar pe care nu şi-ar putea-o imagina. Avem de a face cu o adevărată măiestrie în arhitectura romanului.
 
        Şi cum Simona Mihuţiu este deja un scriitor complet, în plină afirmare, care ne-a dovedit că reuşeşte să exceleze pe orice tărâm literar, povestire, roman, poezie, chiar teatru, dar şi publicistică, nu pot să nu mă gândesc la articolul intitulat „Importanţa dozei”. Este sintagma sub auspiciile căreia se plasează întregul roman. Simona Mihuţiu, medicul dedicat profesiei sale de bază, ajunge tămăduitor al sufletelor prin artă şi o face respectând acest principiu de bază pentru întreaga noastră existenţă, aş îndrăzni să spun.

 

      Profunzime, eleganţă şi rafinament în a surprinde nu una, ci mai multe poveşti de viaţă întreţesute, asta am descoperit la autoarea care ne-a obişnuit deja cu un stil aparte, bine conturat. O cultură solidă îi permite să jongleze cu cuvinte din diferite registre ale limbii, în funcţie de personaje, de momentele evocate, şi să ne facă să simţim frumosul de nedescris al graiului autentic românesc, în evoluţia sa, desigur. Aşa se nasc şi asocieri de-a dreptul percutante în mintea destinatarului pentru care are un respect infinit, şi anume publicul cititor.

 

       Întotdeauna la Simona Mihutiu, secvenţele presărate cu ironie sau autoironie, şi acestea într-o doză optimă, sunt definitorii pentru un stil frumos „condimentat”. Cât despre arta dialogului, aceasta serveşte cum nu se poate mai bine trăsăturilor de personalitate surprinse în varietatea lor. (...)

 

– Recenzia integrală a Dianei Ionescu o puteți citi dând clic AICI

Dincolo de LIKE

Conștiință și vibrație

în publicistica Simonei Mihuțiu

– de Silvia Urdea

 

      Simona Mihuțiu nu-și ascunde sufletul, îngăduindu-ne să-l descoperim în selectarea problemelor, în atașamentul ei față de poporul care a zămislit-o, în respectul ei față de suferința istoriei românilor și grija ei aproape maternă de a-l proteja de odioasele manipulări ale epocii noastre.  În cartea ei Dincolo de like (Editura Vatra Veche, 2023 - a se observa în titlu sincronizarea cu spiritul vremii), autoarea se orientează spre temele esențiale ale codiției artistului și ale condiției umane, în general, pericolele civilizației virtuale, spre simptomele de decadență ideologică a societății occidentale, denunțarea dictaturii spirituale numită globalism, nedreptățile istorice față de România după al Doilea Război Mondial, derapajele socio-politice din societatea românească și deziluziile postrevoluționare. În  ciuda unei abordări cu metodă a aspectelor socio-culturale pe care le dezbate, (Simona Mhuțiu este medic și cercetător în domeniu, nu-i așa), nu rămâne detașată, ci se implică patetic de multe ori în cazurile sau necazurile comentate. Cunoștințele medicale o ajută să diagnosticheze mai exact maladiile pe care le descoperă în complicata noastră lume contemporană. Poezia, proza sau teatrul Simonei Mihuțiu sunt legate placentar de realitățile asupra cărora reflectează în această carte, în care nu evită nimic din ceea ce se dovedește a fi dificil de abordat. După expresia reușită a editorului și promotorului ei, Nicolae Băciuț, publicistica acestei autoare este ”provocatoare prin felul în care sucește gâtul ideilor de actualitate”. (op. cit., p. 15).

 

       Autoarea este viguros ancorată în realitatea pe care o analizează în eseurile ei cu ochiul scriitorului, al medicului și al cetățeanului, navigând între bine și rău, între speranță și deziluzie.  Profesia medicală n-o împiedică să creeze literatură deoarece cele două ramuri ale spiritului uman au în comun vocația, harul și o imensă responsabilitate. Ea citează o confesiune de soldat în slujba poeziei a lui Nichita Stănescu: ”Am pus mâna pe condei ca pe-o pușcă”, simțind-o congeneră, de vreme ce ea însăși definește scrisul ”această armă care nu lasă în urmă sânge, ci tuș negru”(p. 44; p. 42).  Marea răspundere a scrisului decurge din natura lui intrinsecă, fiind ”o conversație cu lumea”, deoarece autoarea crede în caracterul realist al literaturii, definită ca”transpunere în cuvânt a emoției și a gândirii proprii produse în relația pe care autorul o are cu mediul său social” ( p, 42). Ea urmează tradiția consacrată de decenii a scriitorilor români adepți ai ideii de misiune a artei, total opusă teoriei turnului de fildeș. Atent la viața cetății, creatorul își urmează în același timp chemarea sa cu condiția de a fi lăsat să o facă. (...)

– Recenzia integrală a Silviei Urdea o puteți citi dând clic AICI