Impresii de lectură:

FUIOARE OTRĂVITE

– de Diana Ionescu

        Ultimul roman al Simonei Mihuţiu, FUIOARE OTRĂVITE, este de-a dreptul răvăşitor, scris cu o precizie cum rar ne e dat să întâlnim.  Atât de rar încât ar putea fi studiat la facultate pentru construcţia de excepţie şi pentru un echilibru în tot şi toate. Portrete ce se creionează treptat, cadre privite din mai multe unghiuri, treceri de la un episod de viaţă la altul, de la stări copleşitoare la surprize de neimaginat, care nu te lasă să te cufunzi într-o anume stare ori dimensiune, pentru că aduce imediat un soi de contrabalans, dintr-o altă zonă a trăirii, cu o la fel de mare încărcătură. Ar mai fi neapărat de remarcat  trecerile line de la un capitol la altul, cu câte o mică sugestie, un cuvânt, o sintagmă sau o singură propoziţie ce anunţă o nouă poveste pe care cititorul va urma să o descopere, dar pe care nu şi-ar putea-o imagina. Avem de a face cu o adevărată măiestrie în arhitectura romanului.
 
        Şi cum Simona Mihuţiu este deja un scriitor complet, în plină afirmare, care ne-a dovedit că reuşeşte să exceleze pe orice tărâm literar, povestire, roman, poezie, chiar teatru, dar şi publicistică, nu pot să nu mă gândesc la articolul intitulat „Importanţa dozei”. Este sintagma sub auspiciile căreia se plasează întregul roman. Simona Mihuţiu, medicul dedicat profesiei sale de bază, ajunge tămăduitor al sufletelor prin artă şi o face respectând acest principiu de bază pentru întreaga noastră existenţă, aş îndrăzni să spun.

      Profunzime, eleganţă şi rafinament în a surprinde nu una, ci mai multe poveşti de viaţă întreţesute, asta am descoperit la autoarea care ne-a obişnuit deja cu un stil aparte, bine conturat. O cultură solidă îi permite să jongleze cu cuvinte din diferite registre ale limbii, în funcţie de personaje, de momentele evocate, şi să ne facă să simţim frumosul de nedescris al graiului autentic românesc, în evoluţia sa, desigur. Aşa se nasc şi asocieri de-a dreptul percutante în mintea destinatarului pentru care are un respect infinit, şi anume publicul cititor.

       Întotdeauna la Simona Mihutiu, secvenţele presărate cu ironie sau autoironie, şi acestea într-o doză optimă, sunt definitorii pentru un stil frumos „condimentat”. Cât despre arta dialogului, aceasta serveşte cum nu se poate mai bine trăsăturilor de personalitate surprinse în varietatea lor. (...)

– Recenzia integrală a Dianei Ionescu o puteți citi dând clic AICI

Dincolo de LIKE

Conștiință și vibrație

în publicistica Simonei Mihuțiu

– de Silvia Urdea

      Simona Mihuțiu nu-și ascunde sufletul, îngăduindu-ne să-l descoperim în selectarea problemelor, în atașamentul ei față de poporul care a zămislit-o, în respectul ei față de suferința istoriei românilor și grija ei aproape maternă de a-l proteja de odioasele manipulări ale epocii noastre.  În cartea ei Dincolo de like (Editura Vatra Veche, 2023 - a se observa în titlu sincronizarea cu spiritul vremii), autoarea se orientează spre temele esențiale ale codiției artistului și ale condiției umane, în general, pericolele civilizației virtuale, spre simptomele de decadență ideologică a societății occidentale, denunțarea dictaturii spirituale numită globalism, nedreptățile istorice față de România după al Doilea Război Mondial, derapajele socio-politice din societatea românească și deziluziile postrevoluționare. În  ciuda unei abordări cu metodă a aspectelor socio-culturale pe care le dezbate, (Simona Mhuțiu este medic și cercetător în domeniu, nu-i așa), nu rămâne detașată, ci se implică patetic de multe ori în cazurile sau necazurile comentate. Cunoștințele medicale o ajută să diagnosticheze mai exact maladiile pe care le descoperă în complicata noastră lume contemporană. Poezia, proza sau teatrul Simonei Mihuțiu sunt legate placentar de realitățile asupra cărora reflectează în această carte, în care nu evită nimic din ceea ce se dovedește a fi dificil de abordat. După expresia reușită a editorului și promotorului ei, Nicolae Băciuț, publicistica acestei autoare este ”provocatoare prin felul în care sucește gâtul ideilor de actualitate”. (op. cit., p. 15).

       Autoarea este viguros ancorată în realitatea pe care o analizează în eseurile ei cu ochiul scriitorului, al medicului și al cetățeanului, navigând între bine și rău, între speranță și deziluzie.  Profesia medicală n-o împiedică să creeze literatură deoarece cele două ramuri ale spiritului uman au în comun vocația, harul și o imensă responsabilitate. Ea citează o confesiune de soldat în slujba poeziei a lui Nichita Stănescu: ”Am pus mâna pe condei ca pe-o pușcă”, simțind-o congeneră, de vreme ce ea însăși definește scrisul ”această armă care nu lasă în urmă sânge, ci tuș negru”(p. 44; p. 42).  Marea răspundere a scrisului decurge din natura lui intrinsecă, fiind ”o conversație cu lumea”, deoarece autoarea crede în caracterul realist al literaturii, definită ca”transpunere în cuvânt a emoției și a gândirii proprii produse în relația pe care autorul o are cu mediul său social” ( p, 42). Ea urmează tradiția consacrată de decenii a scriitorilor români adepți ai ideii de misiune a artei, total opusă teoriei turnului de fildeș. Atent la viața cetății, creatorul își urmează în același timp chemarea sa cu condiția de a fi lăsat să o facă. (...)

– Recenzia integrală a Silviei Urdea o puteți citi dând clic AICI