Dincolo de LIKE

Conștiință și vibrație în publicistica Simonei Mihuțiu

– de Silvia Urdea

      Simona Mihuțiu nu-și ascunde sufletul, îngăduindu-ne să-l descoperim în selectarea problemelor, în atașamentul ei față de poporul care a zămislit-o, în respectul ei față de suferința istoriei românilor și grija ei aproape maternă de a-l proteja de odioasele manipulări ale epocii noastre.  În cartea ei Dincolo de like (Editura Vatra Veche, 2023 - a se observa în titlu sincronizarea cu spiritul vremii), autoarea se orientează spre temele esențiale ale codiției artistului și ale condiției umane, în general, pericolele civilizației virtuale, spre simptomele de decadență ideologică a societății occidentale, denunțarea dictaturii spirituale numită globalism, nedreptățile istorice față de România după al Doilea Război Mondial, derapajele socio-politice din societatea românească și deziluziile postrevoluționare. În  ciuda unei abordări cu metodă a aspectelor socio-culturale pe care le dezbate, (Simona Mhuțiu este medic și cercetător în domeniu, nu-i așa), nu rămâne detașată, ci se implică patetic de multe ori în cazurile sau necazurile comentate. Cunoștințele medicale o ajută să diagnosticheze mai exact maladiile pe care le descoperă în complicata noastră lume contemporană. Poezia, proza sau teatrul Simonei Mihuțiu sunt legate placentar de realitățile asupra cărora reflectează în această carte, în care nu evită nimic din ceea ce se dovedește a fi dificil de abordat. După expresia reușită a editorului și promotorului ei, Nicolae Băciuț, publicistica acestei autoare este ”provocatoare prin felul în care sucește gâtul ideilor de actualitate”. (op. cit., p. 15).

       Autoarea este viguros ancorată în realitatea pe care o analizează în eseurile ei cu ochiul scriitorului, al medicului și al cetățeanului, navigând între bine și rău, între speranță și deziluzie.  Profesia medicală n-o împiedică să creeze literatură deoarece cele două ramuri ale spiritului uman au în comun vocația, harul și o imensă responsabilitate. Ea citează o confesiune de soldat în slujba poeziei a lui Nichita Stănescu: ”Am pus mâna pe condei ca pe-o pușcă”, simțind-o congeneră, de vreme ce ea însăși definește scrisul ”această armă care nu lasă în urmă sânge, ci tuș negru”(p. 44; p. 42).  Marea răspundere a scrisului decurge din natura lui intrinsecă, fiind ”o conversație cu lumea”, deoarece autoarea crede în caracterul realist al literaturii, definită ca”transpunere în cuvânt a emoției și a gândirii proprii produse în relația pe care autorul o are cu mediul său social” ( p, 42). Ea urmează tradiția consacrată de decenii a scriitorilor români adepți ai ideii de misiune a artei, total opusă teoriei turnului de fildeș. Atent la viața cetății, creatorul își urmează în același timp chemarea sa cu condiția de a fi lăsat să o facă. (...)

– Recenzia integrală a Silviei Urdea o puteți citi dând clic AICI