Unui critic i se cere obiectivitate, dar și critica este în esență rodul unei munci creative, supus subiectivismului celui care o scrie! „De gustibus non est disputandum”. 

 

       Criticii zeloși și prezumtiv onești caută cu frenezie apariția unui genial, uitând parcă faptul că geniile apar rar și au nevoie de un teren fertil care să le genereze. Căutarea de genii, este un lucru lăudabil, dar ignorarea pe motiv de negenialitate a celorlalte opere, nu-mi pare a fi însă corectă, iar considerarea lor, la grămadă, ca „mediocre”, punându-le astfel o etichetă, reușește să devină păguboasă. În fond, există o grilă lungă a criteriilor de valoare, a percepțiilor și a gusturilor... „Dar cine să-i judece? Are cineva timp să citească tot ceea ce se scrie?” În fața acestei evidențe subliniată cu un ușor sarcasm de criticul Ion Simuț în articolul mai sus citat, nu prea am cum să vin în întâmpinare cu o altă părere.

       Critica literară este supusă și unor influențe endogene. Acestea țin de expertiza profesională, cei mai mulți critici fiind erudiți, dotați cu un bagaj cultural pe care l-au dobândit prin formarea profesională, cei mai mulți fiind absolvenții unei facultăți cu profil filologic sau filozofic. Cu alte cuvinte, au toate instrumentele disecției unei opere, comparației și evaluării valorice. Unii dintre critici sunt austeri și pragmatici în expresie, mai sobri, folosesc cu zgârcenie adjectivele, preferând tehnicitatea. Alții, dimpotrivă, sunt mai vibranți, condimentând mai mult cu ingredientele eului propriu. Primii vor părea mai docți, ceilalți - mai atractivi. Unui critic i se cere obiectivitate, dar percepția pe care și-o formează este urmare a filtrării creației analizate prin sensibilitatea sa și experiența de viață avută, prin sistemul lui cognitiv și de valori,  prin propria conștiință, raportate toate la criteriile de etică și moralitate dominante în epocă. Ca opinie personală, cred că în condițiile dezvoltării inteligenței artificiale care dezvoltă predilect relațiile neuronale cognitive, stilul pudrat cu emoție ar putea avea șanse mai mari să reziste în viitor. Până una alta, ambele stiluri sunt „comestibile”, condiția fiind aceea de a fi practicate cu sinceritate, consecvent și de pe poziții de independență. 

       Independența criticului este și ea discutabilă în multe instanțe, cauzele ținând, la rândul lor, de factori externi și interni, materiale sau imateriale. 

       Personalitatea și caracterul criticului își vor pune amprenta definitoriu asupra analizei sale. De la „lingușitorii de serviciu”, care renunță la propriile păreri și principii dintr-o dorință de „aliniere” și până la hărțuitorii abuzivi și dezaxați, incapabili de o calibrare interioară, dar capabili să întineze nejustificat o operă sau un autor doar din răutate intențională sau patologică și frustrare personală, în lumea artistică putem vedea multe specimene. Din fericire, aceștia din urmă mai ales, își pierd în timp credibilitatea, fiindu-le detectată nesinceritatea, meschinăria și lipsa argumentelor. Sentințele lor, fie favorabile cuiva, fie defavorabile, vor fi lovite la un moment dat de nulitate, făcându-se o „sterilizare” morală. Dar în tot acest timp, ce costuri sunt pentru autori și operele lor, mă întreb?

       Între cei doi antipozi, există și critici autentici, tot mai puțini, care dețin acel echilibru interior, cognitiv și afectiv, absolut necesar unui critic respectabil.

       Dar aceste lucruri care reflectă relativ fidel societatea în care trăim, nu sunt deloc noi – cum ar spune Eminescu, „toate-s vechi și nouă toate”. Luceafărul însuși i-a înfierat pe criticii săi, rămânând celebre versurile: „Critici voi, cu flori deşerte,/ Care roade n-aţi adus -/ E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus” (poezia Criticilor mei). Marele Caragiale a trăit și el amărăciunea nerecunoașterii valorii sale de către critica vremii și a ales autoexilul. Și Alecsandri, la rândul său, le-a dedicat o poezie criticilor săi: „Voi, care vă daţi truda de-a şterge de pe lume/ Tot lucrul de o viaţă întreagă ş-al meu nume,/ De ce atâta râvnă ş-atâtea opintiri/ Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri?”(poezia Unor critici).

       Să-i respectăm, așadar, pe puținii critici care mai rămân onești față de ei înșiși și față de profesia lor, demni într-o lume strâmbă, echilibrați în vremuri care te îndeamnă la dezechilibru, fideli unor principii de moralitate într-o societate care tot mai mult lasă impresia că și-a pierdut busola!

 

Simona Mihuțiu