Această sintagmă latină mi s-a impus la lectura celor două monodrame ale Simonei Mihuțiu:  Când vor înflori cireșii și Tinerețe, efect advers apărute la Vatra veche, la Târgu-Mureș în anul curent, sub titlul primului text. Autoarea se află în plină ascensiune literară, așa cum s-a remarcat de către critici, după ce s-a exersat în mai toate speciile artistice, rafinându-și arta. Teatrul ei de acum reflectă un condei stăpân pe subtilitățile scrisului, circumscriind o pluralitate de semnificații cu o impresionantă economie de mijloace. Simona Mihuțiu trece în primul rând examenul teatrului cu personaj unic, care menține pe tot parcursul discursului interesul spectatorului. Autoarea a mărturisit că personajul unic nu este închis în sine, ci iese din spațiul textului dialogând cu audiența. Cel puțin acesta a fost dezideratul pe care autoarea și l-a propus și a trecut proba con brio. Este corectă constatarea lui Nicolae Băciuț că monologul acestor monodrame se constituie de fapt în dialog. De asemenea, autoarea, fiind conștientă de limitele genului, îi conferă dinamism slujindu-se de un sincretism al artelor, combinând imaginile video, cu muzica și dansul, asemănător, dar numai din acest punct de vedere cu commedia dell'arte.
     Autoarea analizează vulnerabilitatea condiției umane apelând la două personaje feminine, Lola în Când vor înflori cireșii și Bela în Tinerețe, efect advers.  Feminitatea prin natura ei implică ideea de vulnerabilitate, ceea ce explică orientarea spre două biografii feminine marcate de crize profunde.
     Când vor înflori cireșii este un text care ambiționează la o profuziune de sensuri, explorând condiția umană în acest secol digital, care ne amenință cu anularea ființei umane în perioada postumanistă spre care ne-am îndrepta. Nu tot mapamondul agreează însă cu bizarele idei globaliste, care se încăpățânează să se impună pe plaiul european mai ales. Undeva în piesă Lola menționează Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), dar cui îi pasă în barul acela de drepturile ei spulberate. ”Ajutați-mă! Vă implor! Vreau să-l mai strâng în brațe... E tot ce am mai bun!” (p. 37). Nimeni nu se clintește, pe nimeni nu impresionează. Lola însăși pendulează între Vocea întunecată, acuzatoare de cele mai multe ori și Vocea luminoasă care n-o lasă pe Lola să se scufunde, găsind vieții un sens: ”Carpe diem”. Alegerea ca purtătoare de mesaj a unei persoane eliberate de la ospiciu oferă libertate de expresie autoarei. Și în dramele shakespeariene nebunii rostesc cele mai flagrante adevăruri. Figuranții din bar, cei mai mulți respinși de idee, de orice voce interioară, de orice neliniște o repudiază pe Lola care prin suferința ei le tulbură siesta diurnă.
     În acest punct, Lola mi se pare a prezenta similitudini cu condiția artistului însuși, devenit indezirabil când rostește adevăruri incomode. Și vai cât de multe rostește Lola, relevând singurătatea omului între oamenii depersonalizați, un fel de yes men, care savurează doar berile lor, insensibili la marile drame ale individului și ale lumii. Anonimizarea omului într-o societate condusă la vârf de Seguristan, iar la bază dominată de mulți inși amorfi, dezinteresați de soarta Aproapelui, contrar lecției lui Iisus, adaugă un plus de absurditate și deznădejde. Universul în care încearcă să supraviețuiască Lola este categoric unul concentraționar, nu doar după gratiile închisorii de unde a fost eliberată, ci și în barul tern în care și-a strigat suferința. Dar cine s-o audă, când comunicarea interumană e pe cale de dispariție: ”O lume plină de oameni singuri ... și goi, rămași fără simțuri și fără cuvinte... Și le-au trimis on-line ...”. Tragismul situației alternează cu relaxarea oferită de inserția umoristică pe care Simona Mihuțiu o practică frecvent.
     Lola luptă în același timp cu manipularea ordinară la care a fost supusă în ospiciu, continuată în societate. Ea știe cu certitudine, simte în adâncul sufletului că are un copil, dar i se repetă mereu că el există doar în închipuirea ei, minciună pe față de care se slujesc toți ambițioșii de putere în zilele noastre. Ei vor să ne arunce într-o confuzie totală, amestecând iluzia cu realitatea. În această lume imorală Lola reprezintă vocea rațiunii: ”Uite! Mă ating, mă simt! Sunt cât se poate de concretă!” (p. 43). Ea se revoltă împotriva dezumanizării: ”Sunt eu! Eu, cu toate dorurile mele, cu spaimele mele, cu speranțele mele! Eu cea care ard. Sunt om! Om ca și voi!” (p. 43). Planeta s-a imbibat de ură care generează agresiune: ”Se încaieră dronele ... ”(p. 51). Concluziile Lolei sunt sceptic-pesimiste: ”Ce ospiciu a devenit întreaga lume!” (p. 46) și cele ale autoarei, care crede că salvarea omului de el însuși este o misiune imposibilă, ”vânare de vânt”.  În final apare o luminiță prin simbolul cireșului care a înflorit și a speranței personajului că își va găsi copilul.
     După plecarea Lolei barul se animă datorită clienților care se agită cerând bere, în timp ce unul dintre ei face o propunere de căsătorie unei cliente. Această asistență este dominată de amorfism și de totala respingere a iluminării prin adevăr și a mântuirii prin iubire și comuniune cu Aproapele.

     A doua monodramă a volumului, Tinerețe, efect advers, mai accesibilă marelui public, își restrânge aria semnificațiilor la confruntarea frumuseții feminine cu devastarea timpului și cu urmările ei în planul relațiilor matrimoniale. Vendeta femeii cu timpul este cu atât mai dureroasă cu cât viața femeii este dominată de legea nescrisă că ea este reprezentanta sexului frumos. Este aproape o obligație să fii frumoasă, să placi. Numele personajelor sugerează profilul lor. Lola din primul text inculcă ideea de dezorientare, iar Bela, din al doilea text trimite la ideea de frumusețe.

     Trebuie spus că Simona Mihuțiu stăpânește foarte bine aspectul colocvial al limbii cu o vagă tentă bulevardieră uneori, care prinde la public și conferă o familiaritate plăcută personajului, apropiindu-l de spectator. Sunt una dintre voi, pare a spune Bela celor ce-o urmăresc evoluând pe scenă. Decorul cu buduar, oglindă, trusă de machiaj cântar, poza de la nuntă se pliază ca o mănușă pe avatarurile Belei. Spaima de îmbătrânire, de degradare a frumuseții este acut trăită de Bela, această neliniște mergând mână în mână cu criza conjugală. Soțul are un nume cât se poate de banal, Nelu, dar asta nu are nici o importanță deoarece midinete cu care să se încurce găsește oricând. În acest punct începe monodrama. De subliniat că Bela este o femeie extrem de volitivă, iar Nelu pare a găsi o cale să se sustragă dominației când soția se află în pragul ofilirii.

     Mai ales această monodramă justifică afirmația lui N. Băciuț despre prezența dialogului. Monodrama se compune din câteva conversații telefonice care fac din Bela o prezență autentică, memorabilă. Din replicile telefonice ale Belei date interlocutorului ei, fie Nelu, fie Estela se încheagă dialogul. Noi ghicim ce spune partenerul de conversație al Belei. Kilogramele în plus indicate de cântar și înmulțirea ridurilor reflectate cu obstinație de oglindă fac ziua Belei mizerabilă. Unde mai punem că acest declin al stimei personale se conjugă cu absențele frecvente de acasă, pseudomotivate de un soț înstrăinat. Autoarea exploatează cunoscuta întrebare din basm, unde oglinda este chemată să spună cine e cea mai frumoasă din lume. Iritată de imaginea din oglindă Bela este cât pe-aci să o spargă, dar superstiția cu soarta rea timp de șapte ani o frânează. Ca un leit-motiv revine nostalgia după anii tineri când prezența ei era remarcată de bărbați, oriunde. Măcinată de inevitabila lucrare a timpului, Bela recurge nu o dată la un paleativ, dând peste cap mai multe pahare.

    Viața a instruit-o pe Bela că aparențele contează, de aceea fiind energetică se angajează să repare stricăciunile timpului. Estela, pare a fi aproape dublul Belei. Ele împărtășesc aceeași suferință și se ajută să combată dușmanul comun. De la Estela află Bella de o cremă de întinerire a feței numită Young Forever. Aplicând-o, ambele prietene întorc timpul înapoi cu zece ani. Estela îi dă de înțeles Belei că Nelu se cuplase cu secretara lui. Orgolioasă, Bela parează lovitura, prefăcându-se că n-o afectează. Practică disimularea și în privința interesului pentru crema minune, pe care o achiziționează cu febrilitate, ascunzându-i Estelei faptul. Orgoliul nu-i permite să-și expună vulnerabiltățile. Le ascunde cu grijă. Suportă cu greu o insultă din partea soțului care o numește piesă de muzeu. Face o criză de gelozie din cauza secretarei.  Asta o determină să se înverșuneze în lupta cu avariile timpului și să i-o plăteacă soțului conform proverbului cui pe cui se scoate. Așa decid cele două prietene să iasă din cercul strâmt al căsniciei, căutând o aventură. În acest sens pe Bela o ajută rețelele sociale. Îl selectează pe Vasi, un bărbat mai tânăr decât ea cu cincisprezece ani. Și Estela a găsit un bărbat care a învățat-o să schieze, dar la cincizeci de ani performezi cu greu așa că femeia s-a ales cu un picior rupt pus în ghips. De unde concluzia realistă a Belei: ”Dar tu, Estela, oricât am vrea, oricât am încerca, tot nu mai putem da timpul înapoi. Mai scârțâie una, ne mai lasă alta...” (p. 100). Nici recuperarea timpului pierdut nu este posibilă:”Faptul că l-am pierdut e doar din vina noastră!” (p. 101). În ziua ”reînnoirii jurămintelor” Bela observă cu umor delicat ”haină nouă - suflet vechi” (p. 90).
       Nici evadarea din căsnicie a Belei nu sfârșește bine. Vasi o duce la discotecă, unde emoționată Bela bea prea mult, apoi se aruncă în dans ca o apucată, leșină și ajunge la spital. Speriat, Nelu o vizitează cu flori, vorbind despre moarte cu umor. Scena este foarte bine condusă. El o avertizează: ”Vezi să nu-mi faci vreo figură Bela, că nu știu ce-o să mă fac fără tine”, la care vine replica ei comică, tonifiantă: ”Ei, n-ai tu norocul ăsta!” (p. 103). Marin Preda observa în Jurnalul său în legătură cu romanul Intrusul că uneori avem nevoie de o mare suferință ca să vedem mai bine ce preț are viața noastră. Cred că e cazul cuplului Bela-Nelu care decid la sugestia lui Nelu să se pregătească de un fel de nuntă, mai precis de o reînnoire a jurămintelor, obicei care începuse să se practice.
     

       Simona Mihuțiu alternează firesc, cu dexteritate diferite tonuri în structura dramatic. Bela cumpără pastile de slăbit costisitoare ca să reflecteze apoi cu un umor sănătos, rustic: ”Păi cu banii ăștia imi cumpăram un porc ... Mă săturam, cel puțin!” (p. 74). Exemple de acest fel se pot înmulți. Înțelegem de ce monodrama ei este antrenantă, ne prinde. Amărăciunea se combină cu autopersiflarea, cu ironia care coboară temperatura conflictului la nivelul normal. Autoarea lansează întrebări șocante de tipul: ”Oare mai există viață înainte de moarte?” (p. 74), atragându-ne atenția asupra poverii senectuții, dar nu ne conduce spre deznădejde, ci spre înțelepciunea populară care este a Scripturii și care ne spune că toate trebuie să se petreacă la timpul lor.

       Simona Mihuțiu scrie mult, scrie de toate, nu lasă vremea să treacă oricum, nu lasă nici inspirația nici transpirația să se usuce și asta se vede în absoluta maturizare a talentului ei, în complexitatea naturală a personajelor ei născute, iar nu făcute, în universul problematic cuprinzător care impune participarea activă a cititorului sau spectatorului.

Silvia Urdea

© 2024 simonamihutiu.ro