Foto: Lia Tătar

– Avem puterea de a-l clădi, de a-l reclădi uneori, prin deciziile noastre, dar nu avem capacitatea de a ști dinainte dacă el se va împlini sau nu, dacă această construcție se va finaliza. Putem avea eventual o percepție subiectivă a împlinirii sale atunci când ajungem să fim împăcați cu sinele și cu lumea prin ceea ce realizăm și prin ceea ce oferim de-a lungul vieții noastre.

 

4. Ați ales omul... L-ați privit și studiat din toate punctele de vedere. Ce anume v-a determinat să alegeți profesia de medic? Și nu orice specializare.

 

– Mi-am dorit să fiu scriitoare, apoi, brusc, am decis să dau la medicină. Acum, când mă uit în urmă, cred că îmi descoperisem empatia față de cei aflați în suferință. A fost și ambiția de a demonstra că pot intra la o facultate la care era o concurență mare. În fine, suntem rodul deciziilor pe care le luăm. Am ales oncologia la examenul de rezidențiat, în ciuda faptului că nu eram foarte familiarizată cu această disciplină medicală, nefăcând-o în facultate. Pasiunea pentru oncologie a venit mai târziu, fiindu-mi insuflată de profesorii mei, Nicolae Ghilezan, Tudor Ciuleanu și Cristina Vitoc.

 

5. ”Oncologia” este un termen/cuvânt pe care, din experiența mea, mulți oameni refuză să-l rostească. Care este mesajul dumneavoastră către aceștia?

 

– În percepția multora, cancerele au fost asociate cu suferința și sfârșitul irevocabil. Actual, însă, progresele terapeutice sunt uimitoare, putând prelungi viața pentru mulți ani la pacienți cu metastaze, la care, cu un deceniu sau două în urmă vorbeam doar de câteva luni. Desigur, nu se întâmplă întotdeauna asta, dar din ce în ce mai des, da.

 

6. ”Anticamera morții”... Sună greu, întunecat, apăsat. Cum faceți față? Unde vă găsiți eliberarea?

 

– Cum spuneam mai sus, oncologia este din ce în ce mai puțin „anticamera morții”. Nu neg, însă, că de-a lungul timpului, o astfel de specialitate cu o încărcare psihologică grea, ajunge să își pună amprenta asupra medicului. Este valabil și pentru alte specializări, cum ar fi ATI, psihiatria, cardiologia intervențională... Evadarea în frumos este o soluție pentru toată lumea, indiferent cum definim acest „frumos”. Poate fi arta, cultura. Eu am ales să scriu, deși, poate scrisul... m-a ales pe mine.

 

7. Le dădeați speranțe oamenilor care se aflau în pragul plecării în lumea de DINCOLO? Sau este greșit să-i amăgim?

 

– Vă referiți la situațiile terminale, în care comunicarea este extrem de delicată. Este o iluzie a celor din jur că toți pacienții aflați într-o astfel de stare ar putea fi amăgiți. Este important modul de comunicare. Înțelegerea în final că suntem doar vremelnici pe acest pământ, că avem fiecare o soartă, poate da tărie și împăcare. Credința este cea care oferă speranță.

 

8. Dincolo de medicină există scrisul. Cum a început? Care a fost prima scriere?

 

– Mi-a plăcut să scriu din copilărie, când compuneam povești. Medicina și responsabilitățile mi-au lăsat prea puțin timp pentru scris. În schimb, n-am abandonat niciodată lectura. Mi-am dorit să scriu despre perioada în care am fost medici în Bucovina postdecembristă, să las o frescă a societății rurale din acea perioadă, dar, peste aceasta, am adăugat ficțiunea și am adus-o în prim plan printr-o poveste de iubire. Așa s-a născut primul roman, „Fereastra spre mâine”, publicat în 2019 la Editura Total Publishing din București.

 

9. Ce anume v-a determinat să continuați?

 

– La evenimentul de lansre a cărții, domnul Constantin Rîpă m-a îndemnat s-o scriu și pe următoarea, pentru a nu rămâne prima carte ca un „copil abandonat”

 

10. Cine este în centrul universului descris în cărțile dumneavoastră: omul sau... chiar omul, medicul Simona Mihuțiu?

 

– Sunt doar omul care observă tot ce-i în jur, întâmplări, caractere și care crează. Fiecare scriitor filtrează observația prin prisma sensibilității și rațiunii proprii, iar peste toate, intervine, desigur, cea mai fascinantă parte, creația.

 

11. Ce anume vă place la lumea în care trăim acum și ce anume vă sperie... dacă vă sperie ceva.

 

– Ca să răspund la prima parte a întrebării nu-mi ajunge timpul. Ca să răspund la cea de-a doua nu-mi ajunge spațiul. O să încerc, totuși, să sintetizez.
În lumea în care trăim actual putem comunica mai repede, iar progresele științifice în toate domeniile sunt uluitoare. Adesea, obișnuiți cu binele și confortul, nu-l mai sesizăm, îl considerăm banal. Face parte din normalitatea noastră. Abia când riscăm să-l pierdem realizăm ceea ce am avut, ceea ce am obținut.

Sunt foarte multe lucruri care nu-mi plac, care îmi stârnesc revolta. Mă sperie lipsa de echilibru și de armonie a lumii contemporane și polarizarea ei spre extreme în toate domeniile sferei sociale și politice, lipsa de morală atât în spațiul nostru geografic, cât și pe mapamond, inversarea scării valorilor cu repercursiuni jalnice în toate domeniile, promovarea urâtului, lipsa de viziune în educația copiilor și în acest context apare teama legată de viitorul pe care noi li-l oferim și pe care ei îl vor oferi la rândul lor, încercările de destructurare a identității naționale, războiul, comunismul, lipsa de empatie și de profunzime a analizei, pierderea credinței, pierderea speranței...

 

12. Speranța... Nu vi se pare ușor parșivă?

 

– Fără speranță ceasul lumii s-ar opri sau dacă nu, s-ar învârti, dar fără noi. Ea dă sens fiecărei clipe a vieții, chiar și în momentele de mare criză sau de teroare.

 

13. Nu urcă niciodată cu liftul... pentru că nu vrea sau pentru că nu poate?

 

– Speranța este o trăire profund umană pe care AI n-o va simți probabil, niciodată. Nu tehnologia va fi cea care ne-o va (re)da, ci sufletul nostru. Ea poate fi generată și se poate înălța prin credință.

 

14. Proză, multă poezie în scrieri, iar acum și teatru. ”Speranța nu urcă niciodată cu liftul”. Ați creat multă emoție în sală. Au fost spectatori care abia urmărind acest spectacol au realizat că Inteligența Artificială trăiește împreună cu noi. Ce ați dorit să transmiteți?

 

– Emoțiile roboților au apărut mai întâi printre circuite sau în ochii care ne urmăresc de ceva vreme și încearcă, cred, să ne spună că ei sunt perfecți, iar noi, oamenii, dispărem în multă suferință? Genul literar ales este în relație cu ceea ce doresc să comunic și cum mi se pare mai inspirat în acel moment.
AI va aduce beneficii omului doar dacă va ști să cunoască, să prevină și să anihileze riscurile sale. Iar riscurile AI sunt infinite! AI va modifica tot ceea ce știm despre omenire, iar momentul în care AI va putea lua decizii pentru noi, oamenii, este extrem de aproape. Cred că vor fi necesare reglementări serioase, ca și în cazul arsenalelor nucleare.

 

15. Cum se împacă sensibilitatea dumneavoastră cu inteligența artificială?

 

– Sensibilitatea umană nu se va împăca niciodată cu AI. Se discută despre crearea unor modele de reacție afectivă, generatoare de emoții acestor androizi. Ne putem imagina ce ar înseamna să se genereze sentimente de ură!

 

16. Cine sunteți? Care este cuvântul care vă descrie? (un cuvânt)

 

– Un om... dintre mulți alții. Un om... printre mulți alții.

 

17. Acest interviu nu poate avea sfârșit pentru că sunt multe lucruri pe care ați dori să le împărtășiți cu cititorii, cu oamenii care doresc să vă cunoască. Dar... care este următoarea idee pe care o veți transforma în scriere?

 

– A apărut la începutul anului piesa de teatru Ispitele Gloriei. Voi termina cartea cu proză scurtă, începută în anii pandemiei, adăugând povestiri noi, precum și volumul al doilea de Impresii de lectură. Probabil voi scrie încă o piesă de teatru. Voi continua să scriu poezii... Depinde mai mult de inspirație decât de preconfigurarea unui plan.

 

18. Ați adunat de-a lungul experienței ca medic gânduri pe care nu ați dori să le cunoască nimeni?

 

– Ceea ce am dorit să comunic am comunicat cu sinceritate. Nimeni nu poate să spună însă că nu are gânduri nerostite sau sentimente neexprimate!

 

19. La un pahar de sinceritate... Vă cunoașteți cu adevărat?

 

– Sunt un om care are darul analizei și introspecției. Cu toate acestea, chiar dacă acum consider că mă cunosc bine, clipa următoare s-ar putea să îmi releve ceva nou în interrelația mea cu mediul mereu schimbător. Până și înaintarea în vârstă îți modelează cunoașterea de sine. Fiecare avem un mic univers, în fond. Ar fi o pretenție de Demiurg să consideri că poți cunoaște în întregime acest univers. Dar avem datoria de a-l explora cât mai mult.

 

20. Un gând de încheiere, vă rog... pentru azi.

 

– Îi invit pe câți mai mulți spectatori să meargă să vadă „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”, dar și să citească ceea ce am scris. Să citescă în general. Și să spere...

 

Interviu de Claudia Ignat, apărut în Observator bihorean, în martie 2025