Dacă am avea curiozitatea să studiem monografia unui sat românesc, am putea avea revelația descoperirii rădăcinilor propriului nostru arbore genealogic și a tradițiilor transmise din generație în generație. Un adevăr de necontestat, oricât de pompos ar suna unora, este acela că acolo, la firul ierbii, s-a clădit identitatea națională și rezistența în fața vicisitudinilor istoriei. Țăranul român a fost legătura dintre cerul de deasupra și pământul său. Totuși, o imagine realistă a satului românesc din toate timpurile nu arată deloc idilic, pentru că țăranii români au reprezentat categoria socială cea mai năpăstuită de-a lungul istoriei noastre, chiar cu accente dramatice în anumite regiuni geografice ale țării. Sărăcia cronică, lipsa asistenței medicale, sistemul de educație precar implementat în zonele rurale, reformele agrare fără viziune, au fost coordonatele constante ale rămânerii în stadiul de subdezvoltare a satului românesc.

       

       Colectivizarea impusă de comuniști în perioada postbelică, dacă a rezolvat pentru o perioadă relativ scurtă o problemă de eficientizare pe plan macroeconomic, a avut drept consecință dramatică pierderea legăturii ancestrale dintre țăran și pământul său, dezrădăcinarea, accentuată și de translatarea populației rurale înspre zonele de transformare urbană. Reîmproprietărirea din perioada postdecembristă, fără configurarea unor asociații agricole viabile, care să permită retehnologizarea și modernizarea agriculturii, au adus satele românești în ruină economică și demografică. Lipsa de orizont și de strategii, corupția, inconsecvența și incoerența politicului cu privire la dezvoltarea rurală, îi afectează profund pe locuitorii satelor, nevoiți să-și ia lumea în cap și să plece care încotro, alergând după un trai mai decent și mai sigur. Un adevărat exod care lasă în urmă sate cu populație îmbătrânită, fii care își privesc nostalgic și resemnat, de dincolo de granițele țării, uscarea propriilor rădăcini și un viitor antamat altor state prin plecarea copiilor noștri. Mulți, foarte mulți dintre cei plecați, lasă cu limbă de moarte să fie îngropați „acasă”! Este emoționantă această expresie a dorului și a iubirii față de tot ce au lăsat în urmă, dar și extrem de tristă. Satele noastre ajung să fie... „populate” de morminte... 

       Nici încercarea de urbanizare a satelor nu s-a demonstrat a fi cu mai mulți sorți de izbândă atât timp cât, în lipsa unor industrii autentice, se dezurbanizează chiar și orașele existente! Oh, da! Putem da vina și pe ritmul rapid de dezvoltare a tehnologiilor moderne, care nu oferă timp de adaptare economică și socială mai ales unei țări cu un nivel economic scăzut. În atare condiții, o șansă de rearmonizare socială o au doar țările dezvoltate economic.

 
       Interesul politic pentru locuitorii din zonele rurale se manifestă doar la nivel de discurs public și aproape exclusiv în preajma ciclurilor electorale. De cele mai multe ori acest discurs este  găunos, ros de o jalnică demagogie, ipocrit, aparent nou, dar mereu același, indiferent în dreptul cărui partid s-ar contabiliza el. Aproape că nici nu mai contează! Rezultatul este același! Populismul iese învingător, găsind întotdeauna teren propice în speranța de mai bine a omului simplu. Între rundele de alegeri locale, sătenilor nu le mai rămâne decât să își bea amarul și deziluziile în birtul satului, să privească neputincioși la disoluția satului lor, în care doar crucile se înmulțesc, așteptând în tot acest timp să apară un miracol... 

       „Ce vânt vă poartă?” are un comic de limbaj, operând pe ici-colo „cu materialul clientului”, dar în spatele acestuia, se află tristețea generată de realitatea satului românesc de acum și din toate vremurile ce au fost și-or vrea să vie. Este și o invitație pentru o aplecare mai atentă spre problematica satului românesc, a noastră, a tuturor!