Cât infinit curge prin noi
Se duce... trece... Unde? Cine știe?           
În Veșnicia de Apoi
sau înainte, poate, să re-nvie...

 

Câtă lumină este-n noi
Se scurge-ncet... Unde dispare, oare?
În întuneric, înapoi,
sau se ascunde într-un miez de soare?

 

Câtă pace ar încăpea în noi!
Dar n-o păstrăm... Neliniștea străină      
Strivește viața prin război,
Și raiul se preschimbă în ruină...

 

Cât Dumnezeu este în om  
Rămâne... atâta timp cât omu-i viu,    
În universul din atom,
Plecând apoi... mai devreme, mai târziu,

 

Să creeze, având model al nostru croi,
Infinituri împletind cu noi, din noi...
Cu noi, din noi, cu noi, din noi...