foto: Lia Tătar

Fragmente din volum:

”Hoțul tresări și se întoarse brusc.
— Pe cine căutați? îl întrebă Julius Teutch.
— Ă..., ă... pe familia Pârcioagă.
— Familia Pârcioagă nu stă aici!
— Nu? îi răspunse hoțul, sperând să fie crezut.
— Bine, dar și dacă ați crezut că stă aici, cum să intrați dacă familia nu este acasă? Nu este frumos!
— Am crezut că e acasă, răspunse hoțul, părând debusolat.
— Păi, uite, ați forțat ușa!
— Nu, nu, așa era...
— Domnule, dumneavoastră sunteți un... hoț! Teutch Onkel spuse asta cu atâta blândețe, încât hoțul rămase un timp perplex, neștiind ce să răspundă. Toate amintirile despre Teutch Onkel sunt legate de un om extrem de blajin. Nu mi l-aș fi putut imagina niciodată ridicând tonul la cineva sau vorbind urât. În plus, avea un calm ireal.
— Cum vă numiți dumneavoastră?
— Amaricăi Ionel.
— Domnule Amaricăi, vă rog să poftiți la mine. Amaricăi se supuse, oarecum neîncrezător, dar fără prea multe comentarii. Îi urmarăm și noi, un
copil și o bătrână.
— Luați loc, vă rog, îi arătă bătrânul un loc pe colțar. Acum o să vă rog să fiți amabil și să-mi dați buletinul...
Până și eu, copil fiind, am fost mirată să văd că respectivul scoate din buzunarul de la piept buletinul și i-l întinde bătrânului.
 
Teutch Onkel îl luă, îl examină și își notă datele acestuia.
— Doar 29 de ani?
— Da.
— De unde sunteți? Din Vrancea?
— Da.
— Este în regulă. Am notat. Sunteți liber.

Amaricăi se ridică în picioare, clătinându-se ca un om beat. Nu-i venea să creadă.
— Să vă servesc cu un pahar de apă, spuse Teutch Onkel. Sunteți cam palid.
— Da, da, dar mai mult schiță cuvintele, decât să le rostească.
Bău pe nerăsuflate, apoi o șterse, întorcându-se din când în când.
— Mulțumesc, mulțumesc, mai auzirăm noi când acesta ajunse în dreptul porții.
Părinților aproape li s-a făcut rău când au auzit tărășenia. Atunci au luat decizia de a se face cheie la poartă. Cum Amaricăi nu apucase să fure nimic, noi eram nevătămați și cu convingerea că niciun hoț nu poate fi atât de prost încât să-și dea cu atâta lejeritate un buletin real, tata nu s-a dus la Miliție să-l denunțe.”

***

”Într-o zi sună cineva la poartă. Eram singură acasă, părinții fiind încă la serviciu. Am întredeschis poarta.
Trei gealați înalți, cu figuri severe își făcură prezența, intimidându-mă.
— Familia Mitu aici stă?
— Da.
— Părinții tăi sunt acasă?
— Nu.
Nemulțumirea lor era evidentă. Unul dintre ei chiar se încruntă enervat, în timp ce altul își lungea privirea, încercând să vadă cât mai mult prin fanta întredeschisă a ușii.
— Suntem de la recensământul animalelor, spuse acesta.
— Bă, boule, tu nu vezi că e doar un copil și habar n-are ce înseamnă recensământ?
— Păi, eu cum să-i spun altfel decât recensământ? se zburli furiosul la colegul lui. Ia zi, știi ce înseamnă? mă întrebă apoi pe mine.
Am dat din cap, negând.
— Fetiță, noi vrem să știm dacă aveți animale, spuse cel care părea a fi cel mai curios dintre ei.
— Da, spune, aveți animale? ridică autoritar glasul cel care pusese întrebările și părea să fie șeful grupului, în timp ce consemna ceva într-un registru.
— Da.
— Da? se mirară la unison cei trei indivizi.
— Ce fel de animale dețineți? Cel încruntat șterse ceea ce tocmai scrisese în registru, iar celălalt își lungi gâtul ca un telescop, pentru a vedea în curte mai bine.
— O găină și doi pui, răspund eu.
Nu-mi plăcea de ei. Îmi inspirau frică.
— Și unde sunt?
— În frigider, dar dintr-un pui a făcut mama mâncare...”

Întoarcere la pagina ACASĂ

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.