foto: Lia Tătar    

Basm

Pentru mine, acum basmul înseamnă aducerea aminte. Păstrez amintirea copilului care am fost, după cum, probabil, o facem toți, unii mai rar, alții mai des. Fără doar și poate, basmul îl asociem copilăriei. El ne-a format în mare măsură, dezvoltându-ne imaginația. Ne-a pus aripi la vârste fragede. Ne-a educat, pentru că un basm bun are morală, are etică. Datorită basmelor pe care ni le citeau părinții, am privit cu respect cartea. Întâi cartea din care ne citeau, apoi cartea pe care ajunseserăm să o citim singuri. Astăzi știu că scriitorul de basme trebuie să fie un excelent povestitor și să aibă acea blândețe a sufletului, pe care să o regăsești între file.

Iarna și povestea ei

    A existat cândva un ținut de basm. Era feeric, alb, dar mai presus de toate era un loc al bucuriei. Nimeni nu cunoștea ce este sentimentul de tristețe sau de supărare. Acestea le erau străine complet. Acolo domnea Iarna, frumoasă, măreață. Deși era departe de tot ceea ce era lumesc, dincolo de nori, Iarna nu se simțea niciodată singură. Înconjurată de copiii ei dragi, și erau mii, micuții și pufoșii fulgi de nea, nu avea timp să se simtă singură sau alungată de pe pământ. Își construise pe acolo frumoasa împărăție, cu mulți ani în urmă...

    Trecuse mult timp de atunci, într-adevăr. Fusese alungată de pe Pământ de puternicul Soare. Mai exact plecase ea, neputând suporta ardoarea Soarelui, iubirea lui arzătoare, care la cea mai mică atingere reușea să-i topească sufletul. Pe Pământ toată lumea îl proslăvea. Mulți i se închinau, unii cu teamă, alții iubindu-l sincer. Aveau motive, desigur. Le aducea ziua, iar în zori, când apărea în toată măreția sa, înveșmântat în splendide culori roșiatice, lumea respira ușurată, mulțumită că mai primea în dar o nouă zi. El strălucea de atâta frumusețe, făcând ca totul să crească în jur. Pomii se înălțau, păsările cântau tot timpul, câmpurile rodeau, iar florile se întreceau, în frumusețe și te îmbătau cu miresme.

    Deși îi recunoștea meritele, ea nu a dorit să se supună Soarelui. Din mândrie? Da, categoric a fost și asta. Din teamă? Și asta. Din invidie? Trebuia să recunoască faptul că, din când în când, acest sentiment neplăcut o împungea în inimă. Cei din teritoriul ei se duceau, rând pe rând să se închine Soarelui, își cedau de bună voie bucata de Pământ pe care locuiau. Nu mai aveau gheață sau zăpadă, dar aveau flori, fluturi și copaci încărcați cu poame. Cum putea ea să concureze cu așa ceva?

    Odată, într-o dimineață, pe când ea medita asupra acestor lucruri pe marginea unui lac de munte, bucurându-se de culoarea lui de azur, Soarele îi răsări în față. Iarna își feri privirea, pentru a nu lăsa să i se vadă temerile. Își întoarse capul înspre munți. Aceștia purtau pe frunte căciulile de zăpadă croșetate de ea. Le zâmbi mulțumită. Ei erau singurii care nu o părăsiseră, care-i rămaseră aproape.

    Soarele se apropie de ea încet. Mai degrabă din timiditate decât din cochetărie, Iarna își aranjă frumoasa rochie din cristale de gheață și vălul de pe cap. El se apropie și mai mult, făcând-o să transpire. Când îi ridică vălul, obrajii ei aproape că îi luară foc.

    Îi luă mâna într-a lui, rotindu-i pe deget frumosul inel de cristal, o moștenire de la mama ei.

    - Frumoasă! Ești foarte frumoasă! concluzionă el.

    Ea nu spuse nimic. Îi era foarte teamă. Deja inelul începea să i se topească și simțea picăturile de apă amestecându-se cu transpirația ce se prelingea pe degete. Simțea că palmele o ard. Genunchii i se înmuiară. Vălul de cristal nu mai stătea țeapăn, îi atârna translucid.

     - Vreau să fii mireasa mea! spuse Soarele pe un ton care nu accepta contrazicere.

     - Nu voi fi niciodată mireasa ta! Iarna își adună puținul curaj de care mai era în stare.

    Soarele începu să scoată flăcări de nervi. Nimeni nu l-a mai contrazis până atunci. Nimeni nu a mai îndrăznit să i se opună.

     - Vei regreta! o amenință el.

     - Tu îmi furi teritoriile, îmi supui oamenii.

     - Ei mă urmează pe mine, îi răspunse el imediat.

     - Îmi ești dușman și te urăsc!

     - Păcat. Eu te iubesc, îi zise Soarele, dar își păstrase acel ton semeț.

     - Rspunsul meu este nu!

     - Este răspunsul tău definitiv?

     - Da. Este răspunsul meu definitiv.

    El o privi câteva clipe gânditor.

     - Păcat! O să regreți! Vei veni în genunchi să-mi ceri îndurare! Nici tu, nici copiii tăi nu veți avea loc sub soare!

    Timpul s-a scurs, dar ea, încet-încet, a pierdut tot mai multe teritorii, pârjolite de razele Soarelui, măturând peste tot ce-i ieșea în cale. S-a trezit într-o zi singură, retrasă în munți, doar ea cu micuții ei fulgi de nea.

     - Ce mă fac? se adresă ea munților. Voi ați fost întotdeauna cei mai buni sfetnici ai mei și sunteți singurii care nu m-ați părăsit!

    Aceștia o cocoțară pe cele mai înalte creste și o ajutară, atât pe ea, cât și pe micuții ei fulgi de nea să ajungă dincolo de nori.

     - Fă-ți aici împărăția așa cum o dorești. Aici el nu are putere.

    Așa că Iarna și-a construit minunata împărăție așa cum și-a dorit-o ea. O împărăție în care toți fulgii de nea erau veseli, jucăuși. O împărăție în care nu era cunoscută nici tristețea, nici durerea, nici invidia lumească. Castelul lor de gheață era încăpător și arăta ca o minune.

    Ieși în prag, coborând treptele castelului. Pe spate purta un cojocel alb, pufos. Își privi copiii alergând de colo-colo, fericiți. Zâmbi împăcată.

      - Haideți la masă! îi chemă ea.

    Se strânseră cu greu în jurul mesei. Oboseala îi mai domolise.

     - Mamă, întrebă un fulg de nea grăsuliu, căruia i se spunea Pufuleț, ce este dincolo de nori?

       - Nu aveți voie dincolo de nori, Pufuleț!

    Pufuleț era un copil drăguț, dar rebel. Va trebui să-l supravegheze mai îndeaproape, se gândi Iarna.

       - Dincolo este Soarele, îl lămuri Omăt pe frățiorul lui. El nu ne vrea binele. Este dușmanul nostru. Din cauza lui noi trăim aici și nu pe Pamânt.

       - Îi arăt eu lui! se înfoie Pufuleț ceva mai târziu, după ce terminară masa.

    Iarna dădu nemulțumită din cap. Era evident că Pufuleț se gândise la asta în tot acest timp. Poate de aceea fusese atât de liniștit în timpul mesei, ceea ce nu îi era caracteristic. Omăt își ridică privirea din cartea cu basme pe care o citea, își dădu jos ochelarii și se frecă la rădăcina nasului.

       - El e foarte, foarte puternic. Dacă te prinde te zboară cu fulgi cu tot! îi explică Omăt.

       - Dragii mei copii, noi aici suntem fericiți. Ne avem unul pe altul și ne este de ajuns. Nu cunoaștem tristețea care este pe Pământ, nu cunoaștem suferința. Aici suntem fericiți. De ce să vrem să plecăm în altă parte? Trebuie să avem grijă să nu pășim dincolo de hotar.

    Le vorbea tuturor, dar îl privea atent doar pe Pufuleț. Îl sărută cu drag pe frunte. Pufuleț se băgă în micul său pat de cristal și se înveli cu o plăpumioară de zăpadă.

       - Voi fi cuminte, mama! șopti el.

    Adormi, visând la Soare, întrebându-se cum arată și luptând voinicește cu el. Soarele își scotea armele, niște raze care ardeau ca laserele, dar el le ocolea cu multă dibăcie, sărea peste ele, se strecura pe sub ele, reușind să-l împungă pe mărețul Soare cu niște țurțuri ascuțiți și groși. Nu știa cum cine învinsese în luptă pentru că deja zumzetul dimineții îl trezise. Uită repede de vis. Urma o nouă zi de joacă și veseslie alături de frații săi.

       - Nu mergeți prea departe, le strigă Iarna, ca în fiecare dimineață.

       - Da, mamă, răspunseră în cor, majoritatea gândindu-se la altceva, mult prea obișnuiți cu acest sfat ca să mai fie atenți. Gândurile lor erau la hârjoană, la bulgăreală.

    La ora amiezii, după ce trebăluise făcând curat prin castel și prin împrejurimi, după ce verifică, așa cum făcea în fiecare zi, temperatura împărăției, asigurându-se că peste tot e frig, Iarna își luă Fulgarinul pe spate și porni în căutarea fulgilor. Se apropia ora de masă.

     - Copii! Haideți la mama! îi strigă.

    Veniseră rând pe rând. Unii încă se mai bulgăreau, încă. Toți păreau veseli și flămânzi după atâta zbenguială. Iarna îi inspectă cu un aer sever. Ceva nu era bine. Trei din Fulguții ei lipseau.

     - Mamă, maaamă!

    Din depărtare se auzea strigătul Fulguței. Fetița venea spre ei plângând. Arăta speriată. Frații săi o priveau consternați. Nu mai văzuseră niciodată pe cineva plângând. Deși știau ce-s alea lacrimi, nu le văzuseră niciodată. Frigul le intră în suflet tuturor.

    Iarna simțea că ceva rău se întâmplase. Știa!

     - Pufuleț... Pufuleț... fetița abia mai putea vorbi printre suspinele de plâns. A depășit hotarul, mamă! îi strigă copila apoi, dintr-o suflare, aruncându-se în brațele mamei.

     - Și Omăt?

     - S-a dus după el, să-l caute, să-l aducă înapoi.

    Iarna își luă fața în palme. Un oftat sfâșietor i se eliberă dintre buze.

      - Copii, mă voi duce după ei!

      - Venim și noi, mamă, spuse hotărât Bulgăraș.

      - Da, mergem și noi!

    Porniră toți în viteză mare. Era viteza vântului, măturând tot ce întâlnea în jur. Iarna adună norii, lăsându-i de strajă la împărăție. Câțiva îi însoțiră în drumul lor spre Pământ, desfăcându-le înainte calea.

    Făcură un singur popas, întâlnind munții, oprindu-se să îi salute. Le dărui multă zăpadă.

    - Știți ceva despre pruncii mei? îi întrebă disperată.

    Munții își aplecară fruntea.

     - I-am văzut venind în mare viteză, unul după altul. Au ajuns mai jos în câmpie.

    Sfătoși ca întotdeauna, aceștia îi ziseră:

     - Ține minte! Uneori nu are măsură, dar nu e așa de rău. Dacă va putea te va ajuta să-i găsești.

    Se refereau la Soare, desigur. Ea nu credea asta.

    - Și nu uitați! completară ei. Noi aici rămânem. Oricând vă veți putea adăposti aici la noi, pe creste, dacă va fi nevoie!

     - Mulțumesc! le răspunse Iarna.

     - Mulțumim! spuseră și fulgii.

    Ea porni mai departe cu aceeași viteză cu care venise. Copacii se aplecau, trosneau, zăpadă groasă se așternea peste tot. Văzduhul vuia.

***

     Jos, pe Pământ, niște copii se jucau în fața casei cu cățelușii lor. Ceva ușor îl atinse pe unul dintre ei pe obraz, apoi căzu pe sol. Un mic fulg de nea! Apoi, lângă el, mai ateriză încă unul.

    - Pufuleț, nu mai plânge, îl liniști Omăt.

     - Mi-e dor de mama! Mă topeeesc!

    Omăt se uita la fratele său, văzând cum se transforma într-o lacrimă din ce în ce mai mare. Era conștient că același lucru i se întâmpla și lui.

    - O să vină mama după noi, încercă să-l încurajeze pe Pufuleț.

    Apoi simțiră un abur călduț deasupra lor. De parcă nu ar fi fost deja foarte cald!

    - Ham! Cățelușii îi adulmecau pe cei doi fulgi de nea. Nu mai văzuseră așa ceva.

    Copiii se aplecară să se uite și ei, toți strânși într-un cerc.

     - Sunt doi fulgi de nea! remarcă unul dintre ei.

    Ridicară ochii spre cer simțind că  se pornise un vânt rece, iscat din senin. Câinii lătrau în continuare.

    - Uite câți fulgi vin!

    - Uau! Ninge! Ninge! Ura! A venit iarna! hohoti altul, fericit.

    Omăt, auzindu-i, își ridică, slăbit, ochii și își zări frații venind grăbiți spre ei. Aduceau cu ei și frigul care îi transformă pe loc în două mici cristale de gheață. Întinse un mic braț spre Pufuleț.

       - Suntem salvați! îi spuse.

       - Deci, ai venit, în cele din urmă, îi spuse Soarele.

       - Am venit să-mi apăr copiii! Să-i duc acasă, îi răspunse Iarna pe un ton hotărât.

       - Mi-a fost teribil de dor de tine. Mi-ai lipsit, îi șopti el.

    Glasul nu-i mai era așa de amenințător. Suna sincer. O prinse de mână, la fel ca altădată. Și tot ca atunci, Iarna simți că se topește. Inima îi bătea cu putere în piept. Tăcură o vreme, doar privindu-se.

    - Oamenii tăi sunt bine, îi zise el, neștiind ce i-ar face ei plăcere să audă. Dar îți duc dorul, mai adăugă el.

    - Mă bucur, spuse ea pe un ton trist.

   O urmă de zâmbet răsări pe fața ei. Pășeau alături pe cărare. Pădurea foșnea. Păsărelele se mutau de pe un copac pe altul, pândindu-i. Șușoteau și abia așteptau să răspândească zvonurile și noutățile în triluri, ca să se audă până departe.

       - Te iubesc, spuse brusc Iarna.

    Soarele mai făcu câțiva pași, apoi, ca străfulgerat, se opri brusc.

     - Ce-ai zis?

     - Te iubesc, îi zise ea, calm. Totuși, eu nu suport căldura, tu nu suporți frigul. Nu suntem compatibili.

     - Găsim noi o soluție, îi spuse el. Îți dau teritoriul înapoi. Oamenii tăi au nevoie și de mine, și de tine. În lipsa ta erau mai triști, nu mai munceau cu atâta spor, copiii nu se mai bucurau, nu mai ieșeau la săniuș, nu mai schiau, nu se mai bulgăreau...

    Se îndreptau spre locul ei preferat, lângă lac, acolo unde se întâlniseră prima dată. El îi ridică voalul de cristal de pe față. O privi și o sărută duios pe pleoape. Lacrimile ei i se scurgeau pe obraji. Iarna aruncă o privire spre munți. Nu credea că se înșală: aceștia păreau tare mândri de ea.

     - O parte din an vei petrece cu mine alături, pe Pământ, bucurându-i pe oameni cu venirea ta. Cealaltă parte din an, când eu voi fi prea fierbinte ca să poți trăi prin preajma mea, o să te duci să ai grijă de împărăția ta de după nori. Voi avea grijă de oamenii tăi, să aibă tot ce le trebuie. Noi, aici o să îți ducem dorul și ție, și fulgilor de nea, dar o să te așteptăm în fiecare an cu nerăbdare să vii. Iar bucuria va fi așa de mare încât va compensa perioada noastră de despărțire.

     - Oh, ai face asta pentru mine? se miră Iarna.

     - Da. Ei, spune-mi, vrei să fii mireasa mea?

     - Da. Am crezut că n-o să mai întrebi vreodată.

    Din spatele lor se auzeau ciripit de păsărele, iar de după copaci se ițiră fulgii de nea care aplaudau, săreau, se zbenguiau în jurul lor. Pufuleț se afla cel mai aproape. Acum nu mai știa ce să simtă. Se uită cu speranță spre mama sa. Aceasta îi zâmbi.

     - Te-am iertat, Pufuleț, dar altădată să o asculți pe mama. Un pic dacă mai întârziam, v-ați fi topit de tot și mi-ați fi rupt sufletul. Îl luă în palmă și îl sărută pe creștet, îi aranjă două smocuri de cristale care îi stăteau rebel pe frunte, apoi îl lăsă jos. Iar tu, Omăt, ești foarte curajos.

     -Veți trăi în fericire până la adânci bătrâneți, așa cum scrie în poveste? întrebă Omăt.

     - Desigur. Și vom trăi în poveste și după aceea!

    De atunci, an de an, Iarna vine la noi pe Pământ, îmbrăcată în alb,  cu fulgii ei de nea, dăruind lumii multă zăpadă și bucurie. Soarele o așteaptă cu dor în fiecare an, o însoțește discret, dar, atunci când ea este aici, pe Pământ, Iarna este prințesa oamenilor. Ea este și prințesa lui, prințesa de gheață.

Întoarcere la pagina PROZĂ

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.