IMPRESIA AUTOAREI

 

       În 2023 scriam în partea introductivă a volumului „Speranța nu urcă niciodată cu liftul” că toate mijloacele de exprimare artistică au valoarea lor inestimabilă, dar frumusețea teatrului rezidă din faptul că este o artă care naște, la rândul său, altă artă, prin punerea în scenă, regie și interpretare. Fără doar și poate, o piesă de teatru are două valențe: una literară și una scenică. Din punct de vedere literar, genul dramatic are un bagaj al său, intrinsec, autorul trebuind să comunice tema și ideile esențiale, să dezvolte narațiunea și să o amplaseze temporo-spațial, să creioneze caracterul personajelor doar din dialogul creat, un dialog pe care îl privim ca pe cea mai de preț conectivitate interumană. Iată de ce Nicolae Băciuț numește acest gen literar „cireașa de pe tortul creației”.

 

      Nu este însă mai puțin adevărat că atunci când scrie, autorul dramatic, are în fața sa scena, își mișcă personajele aievea.

 

       Dramaturgul se dedublează, fiind creator și în același timp spectator al propriei creații. Prin urmare, oricât de apreciată ar fi din punct de vedere literar o piesă de teatru, ea își va găsi împlinirea prin transpunerea ei scenică. Textul și spectacolul devin părți ale unui întreg. Fără jocul scenic, destinul ei rămâne unul neîmplinit. Este la fel ca în iubire, unde este nevoie de doi pentru ca aceasta să strălucească! Nu cred că există vreun autor dramatic care să nu viseze la momentul în care creația proprie să îi fie jucată.

 

 

       Cu toate acestea, văzând cât de puține piese de teatru scrise de autori români fac obiectul jocului scenic, sesizând această frământare contemporană care se abate și asupra spectacolelor de teatru, încercarea acestora de a-și păstra sensul în tumultul schimbărilor, de a căuta formule originale, nu întotdeauna fericite, nu mi-am făcut iluzii că piesa scrisă de mine se va juca vreodată. De sperat însă, am sperat, pentru că – nu-i așa? – „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”.

 

 

       Prin urmare, am fost surprinsă de propunerea de a se juca piesa pe scena Teatrului Regina Maria din Oradea. Doamna Victoria Balint, directoarea teatrului, a considerat ca o datorie culturală promovarea autorilor și regizorilor orădeni, asumându-și riscul pentru două persoane aflate la debut: pe de o parte autoarea, debutantă în genul dramatic, pe de alta regizorul, Toni Nica, aflat și el la început de drum. Pentru niciunii dintre cei implicați, perioada de dinaintea spectacolului nu a fost lipsită de temeri, de tulburătoare emoții.

 

       Simbolic, premiera a avut loc la începutul Noului An, în 11, respectiv, 12 ianuarie 2025 la sala Transilvania a teatrului. Am încercat să mă detașez de neliniștile autoarei și să devin o simplă spectatoare. Tânărul Toni Nica a realizat un lucru remarcabil: o simbioză reușită cu textul, punând „reflectorul” asupra mesajelor, astfel generându-se spectatorilor o adevărată dezbatere interioară. „Vom fi capabili, oare, noi, oamenii, să stăpânim tehnologia sau ne va stăpâni ea pe noi?”

„Până la ce limită putem accepta această dezvoltare tehnologică?” „Vom putea coexista cu ea?” „Dacă roboții androizi se umanizează, de ce noi, oamenii, ne robotizăm?” Acestea sunt doar câteva dintre testimonialele spicuite de la spectatori după premiera piesei.

Felul în care s-a folosit de sunet și de lumină, punctând anumite scene, modul de introducere în temă la debutul spectacolului, dialogul transpus într-o „conversație” a gândurilor celor doi androizi, toate acestea și încă multe altele vorbesc despre un regizor cu mare potențial.

       Scenografa Oana Cernea a realizat cadrul întocmai cum mi l-am imaginat eu, în perfectă congruență cu ceea ce am gândit.

 

       Personajele mele au prins viață, desprinzându-se din forma grafică a textului scris și supunându-se suflului creator. Arta, inclusiv cea actoricească, are un strop de divin, prin însăși această însuflețire!

 

        Suferința doamnei Mia, personaj interpretat de Mirela Niță Lupu, este cea pe care o regăsim cu toții atunci când ne uităm atent la persoanele vârstnice, adesea însingurate, ajunse la o fragilitate a existenței. Experiența și aptitudinile remarcabile ale actriței au generat autenticitatea Miei.

 

      Vetuței i-a dat viață și culoare Adela Lazăr. A fost de o mare naturalețe și savoare! Minunată în acest rol!

 

       Cei doi androizi au fost „umanizați” de Georgia Căprărin și David Constantin. Consider că au avut roluri grele, necesitând un apel la imaginație, întrucât personajele „non-umane” trebuiau să ne pară în același timp desprinse dintr-un real posibil! „A face să fie adevărat, înseamnă să redai întreagă iluzia adevărului” spunea Guy de Maupassant, citat de Gabriela Mocănașu în articolul său, „Iluzia realismului”, având ca temă analiza pe text a acestei piese de teatru. „Umanizarea” treptată, gradată, a androizilor a necesitat o bună decorticare a textului, bune indicații regizorale și mult talent interpretativ din partea celor doi actori.

 

       Punând toate emoțiile în cumpăna gândirii, văzând reacția publicului, încep să realizez că este un succes al nostru, al tuturor: autor, scenograf, regizor, actori și... spectatori. Da, și spectatori, pentru că fără ei, un spectacol nu există, pentru că au înțeles mesajele transmise și au fost dispuși la reflecție, analiză, prelungind dialogul de pe scenă într-un dialog interior.

 

        Cu cât trece timpul, cu cât această piesă de teatru are mai mult succes, gândurile mele de recunoștință se îndreaptă spre cei care i-au remarcat potențialul: marele om de cultură, publicistul și poetul Nicolae Băciuț, care a editat-o și a promovat-o mai mult decât își promovează propriile sale realizări literare, care a făcut efortul de a fi prezent la premieră, precum și conducerii Teatrului Regina Maria, reprezentată de doamna Victoria Balint, pentru încrederea pe care a acordat-o operei mele. Astfel, speranța nu a urcat cu liftul, ci a zburat cu aripile care i-au fost oferite!

14.01.2025, Simona Mihuțiu

      Simona Mihuțiu, după ce și-a făcut un nume în lumea medicală, a intrat în forță în lumea literară, dând frâu liber imaginarului său creativ, manifestându-se în aproape toate genurile – poezie, proză, critică literară, jurnalistică – a debutat recent și în dramaturgie, cu piesa „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”, deși în „sertarul (său) cu aplauze”, alte două piese trag cu ochiul: „Ispitele Gloriei” și „Norocul din tomberon”. Debutul editorial în teatru a fost urmat, nesperat de repede, de intrarea într-un circuit universal, piesa fiind déjà tradusă în engleză, franceză, spaniolă. Ba, mai mult, ea a convins și pe cei care slujesc cu adevărat scena, deschizând ușile, pentru ca piesa să se întâlnească cu publicul, în sanctuarul care o definește.Teatrul „Regina Maria” din Oradea, într-o politică sănătoasă de promovare a autorilor locali, a inclus în repertoriul stagiunii 2024-2025, „Speranța nu urcă niciodată cu liftul”.Mai mult, destinul acestui debut în dramaturgie a fost asumat tot de un debutant în regie, Toni Nica. Acesta nu s-a aruncat însă în larg fără să știe să înoate, pentru că până la a fi dirijor de orchestră, el a fost secund în alte proiecte teatrale.

     

       Dacă despre versiunea publicată a piesei s-au exprimat multe opinii critice favorabile, varianta scenică era așteptată cu aceeași… speranță. Iar speranța a devenit realitate, certitudine pentru talentul regizoral al tânărului debutant. Ofertantă pentru lectura scenică, piesa lăsa loc și personalității regizorului, dispus să riște pentru a-și evidenția amprenta personală. Riscul a devenit însă virtute, pentru că propunerea lui Toni Nica a adus nuanțe care au dat substanță și culoare versiunii scenice.

În același timp, spectacolul a avut parte și de o distribuție inspirată, sporind și prin aceasta valoarea piesei: Mirela Niță Lupu, în Mia, Adela Lazăr, în Vetuța, Georgia Căprărin, în Kai, și David Constantinescu, în Max, s-au întrecut pe ei înșiși, distingându-se fiecare în parte, dar însumându-se cu asupra de măsură pentru reușita întregului.

  În același timp, spectacolul a avut parte și de o distribuție inspirată, sporind și prin aceasta valoarea piesei: Mirela Niță Lupu, în Mia,

Adela Lazăr, în Vetuța, Georgia Căprărin, în Kai, și David Constantinescu, în Max, s-au întrecut pe ei înșiși, distingându-se fiecare în parte, dar însumându-se cu asupra de măsură pentru reușita întregului.      

      

       Adela Lazăr s-a impus din start prin stilul neaoș al limbajului, cu accente locale, dar și prin dezinvoltura interpretativă, verva cu care și-a desenat scenic mișcarea.

       Mirela Niță Lupu părea că a fost chiar modelul care a inspirat-o pe autoare în creionarea personajului său. A intrat în rol cu tot arsenalul unei vârste care-și are particularități nu ușor de ținut în frâu. A dat greutate mesajului piesei, mizei autoarei de a dovedi invincibilitatea Inteligenței Naturale, oricât de avansată s-a dovedit Inteligența Artificială. Chiar supremația emoției în confruntarea cu noile cuceriri ale științei. Cuceriri pe care le-au ilustrat mai mult decât convingător Georgia Căprărin și David Constantinescu, aproape impecabili în a-și demonstra distincția răcelii în automatismele robotice.

       Această echipă și-a sporit beneficiile în slujba spectacolului, și prin inserturile audio și video, ale lui David Constantinescu și Șerban Carțiș, dar și prin eleganta și eficienta scenografică a Oanei Cernea.

 

        Prin „Seranța nu urcă niciodată cu liftul” s-a pășit cu dreptul în teatru și în cazul autorului piesei și în cel al regizorului. Iar Teatrul „Regina Maria” și-a îndeplinit cu adevărat misiunea instituțională – atentă cu creatorii din lumea teatrului, dar și cu beneficiarii acestuia, măria sa, publicul.                                                          

- NIicolae Băciuț