E-o Sâmbătă alene și se dilată timpul,
În soarele de vară se-nmoaie anotimpul,
Ușor se mișcă iarba, un vânticel adie
Și-mprăștie aiurea un puf de păpădie
La fel ca praful cosmic, călătorind spre stele,
Întocmai ca un cuget din gândurile mele.
În odihnita veghe sunt noi dimensiuni
Și-o stare de-ncântare – mai este până Luni,
Și timp încă mai este să-mi curgă tihna-n vene,
Să mă împac cu mine, să-mi fie mult prea lene
A mă răsti la soare, a răzbuna o floare.
Iar nebunia lumii să-mi pară că îmi pare.

 

٭٭٭

 

Așa stând, cu privirea ațintită spre Înalt,
Pe negândite, clipele au mai facut un salt!
Precum pe cerul verii  din senin apar furtuni,
Și Sâmbăta din mine a trecut direct în... Luni.
Pe unde-mi ești tu, oare, Duminică pierdută
Pe unde să te caut, ce spații te dispută?

 

 

 

Pictura: Elena Albiștenu Chirilov - „Eva și Adam, admirând Big Bang-ul”