Fie că este scrisă în stil clasic sau modern, ca să respire, o poezie are nevoie de sinceritate, pentru că ea oglindește sufletul nud al celui care a compus-o. Din acest motiv, un poet trebuie să aibă curajul acestei expuneri intime. Fiecare gen literar are farmecul său. Într-un roman autorul construiește o lume, creează caractere cărora le conferă o viață proprie, iar mesajele și  sentimentele celui care scrie sunt cuprinse în simboluri, inserțiuni narative sau le regăsești în spatele dialogurilor. În dramaturgie întregul bagaj ideatic al autorului este relevat prin dialog. În poezie, în schimb, autorul pur și simplu se oferă pe sine cititorului.

       Poezia este sublimul unei limbi, pe care o vorbește cu inima și o trăiește cu gândul, fiind un factor de perenitate. Am convingerea că, atâta timp cât se va scrie poezie, limba noastră nu va pieri, fiecare poet, în felul său, aducându-și contribuția, mai mică sau mai mare, la clădirea unei eternități a limbii, această limbă „frumoasă ca o duminică”, care ne este patrie. (Nichita Stănescu). Graiul, ridicat în poezie la puterea metaforei, își extrage radicalul din sevă românească, unindu-ne.

       De o parte și de alta a Prutului suntem vegheați de marii noștri poeți: Eminescu, Stănescu, Vieru... De aceea „despre poeți nu putem vorbi la trecut, niciodată”.

SIMONA MIHUȚIU