De-atâta iubire s-a înroșit Luna,   
Se-aprinde – un glob de foc pe cer, la ceas târziu,
Pedeapsa îi este, ca întotdeauna
Departe să îi fie, ea rece și el viu,
Să se rotească în cercuri nevăzute,
În juru-i gravitând, unduind oceanul,
Să își plângă ziua nopțile pierdute,
Să nu-i poată nimeni stăvili vulcanul,
Să apară noaptea, rătăcind pe țărmuri,
Să plece dimineața spunând un „pe curând”.
Iubirea-i e proscrisă, de prin alte vremuri,
Pământul din Pământ în pântecu-i purtând...

 

 

Va iubi Pământul, așa va fi mereu,
Își va țese dorul în trene de maree...
Pe orbita ei, el îi rămâne zeu,
Iar pe orbita lui, ea vrea să-i fie zee.

 

 

foto: Anca Rîpă