Testamentar, în Cinstirea proverbelor, Vieru ne-a sfătuit precum un „bătrân al satului”: „Cinsteşte pe strămoşi cu fapta, / La fel şi ziua nouă. / Trăieşte, fiule, o viaţă / Şi cu a morţii două”. Cu înțelepciune, poetul s-a adresat tinerei generații, luându-și în primire rolul de educator, de formator de școală. Grigore Vieru a scris multe poezii pentru copii, acest lucru având o importanță specială pentru reclădirea identității de neam. A subliniat-o însuși autorul în poezia Tu știi, dedicată lui Spiridon Vangheli, cu care, de altfel, a elaborat în 1989 primul abecedar cu grafie latină. „Tu ştii / Că un cântec frumos / Pentru copii / Poate salva în viitor / O Patrie”. Pe lângă valoarea intrinsecă a gândirii poetului, cu proiecție spre viitor, remarcăm și o capacitate de sinteză uimitoare. Prin forța sentimentelor transmise, prin adâncimea temelor sale, prin esențializare, Vieru a reușit să dea viață dictonului latin „multum in parvo”. Poeții basarabeni contemporani cu Vieru și cei care i-au urmat au primit misia sacră de a prelua ștafeta, de a purta prin vers iubirea pentru limba română și speranța în unitatea națională.
 
       Născut „la firul ierbii”, Grigore Vieru s-a contopit cu idealurile românilor basarabeni, le-a purtat ecoul simțămintelor, devenind, la rându-i, ecou pentru cei mulți. Poezia sa a devenit stindard și îndemn la redeșteptare națională. Ea strigă: „Ridică-te”! „Tu, preschimbată într-o gară / În care cine vrea coboară, / Prin care cine vrea se plimbă / Scuipând în datini şi în limbă, / Schimbată crud de minţi demente / În cruce de experimente: / Îţi bat piroane-n mâini, picioare, / Te stingi şi parcă nu te doare, / Ridică-te din suferinţă / Şi din cazona umilinţă! / Ridică-te, Basarabie, / Trecută prin foc şi sabie, / Bătută, ca vita, pe spate / Cu biciul legii strâmbate, / Cu lanţul poruncitoarelor strigăte! / Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!” Forța acestei poezii l-a făcut pe Ion Buzași să îl compare pe Grigore Vieru cu Andrei Mureșanu, amândoi port-drapel – unul în Basarabia contemporană, celălalt, cu o sută de ani în urmă, în Transilvania pașoptistă. Poezia Ridică-te! are semnificația poeziei „Deșteaptă-te, române”.
 
       Nicolae Dabija, un alt reprezentant de frunte al culturii basarabene, l-a privit pe Vieru cu admirație și respect. „Cei care s-au lățit peste noi nu încetează să se întrebe cu mirare: de unde s-a luat Grigore Vieru, când nu trebuia să fie, când toată intelectualitatea basarabeană a fost decimată, deportată, speriată, strivită din fașă și locul fusese ars încă pentru o sută de ani înainte”, scria Dabija. Celor mirați, despre care vorbește Dabija, Vieru le-a furnizat răspunsul: „Piatra care m-a lovit s-a așezat de minune în zidul templului meu”. De altfel, sfârșitul deceniului 8 al secolului XX l-a găsit pe Vieru în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989, fiind unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova.  A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM, în care s-a votat limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină. „Bucură-te, scris latin, / Că pe valea dulce-amară / N-ai venit ca un străin, / Ai venit la tine-n Ţară / Şi la fraţii tăi”, scrie Vieru în poezia Răsai.
 
       Unele dintre versurile sale și-au tras seva din folclor, transmițând natural emoția și sentimentele, pe care apoi le-a distilat cu rafinamentul unui artist autentic, de prim rang. După cum remarca Zoe Dumitrescu Bușulenga, poeziile lui Vieru au o aparentă simplitate, pentru că, la o mai profundă analiză, remarci caracteristicile unui mare poet. Într-o perioadă în care poezia a devenit prea ermetică și sofisticată, Vieru a ales să se exprime deschis și liber, fără ca acest lucru să îi știrbească în vreun fel valoarea. Metaforele nu încarcă, au o finețe aparte. Nu lipsesc nici transpunerea realului în abstract, nici aducerea abstractului în plan real, trecerea făcându-se prin comparații delicate, cum ar fi, spre exemplu, în poezia Un secol grăbit: „Un vânzător / Uită să ne întoarcă restul./ Ecoul uită cum să răspundă”. Vieru a refuzat canoanele post-moderniste, preferând să semene cu el însuși, iar acest lucru a conferit poeziei sale sinceritate, trăire autentică și impact. „Râvnind simplitatea și limpiditatea (așadar accesibilitatea), acest lirism are o misie: stă sub semnul urgenței, țintește comunicarea și comuniunea. Este nevoie de o astfel de poezie și-ți trebuie curaj pentru a o scrie simplu. Stihurile sale se deschid nevoilor sufletești, citindu-le aflăm că le știam”, scria Adrian Dinu Rachieru despre acest subiect.

 

       Iubitor de muzică, poetul nu a renunțat la melos nici măcar în versul alb. Repetițiile unor cuvinte sau ale unor versuri întăresc mesajul, dar, în același timp, conferă cantabilitate poeziilor. Multe dintre acestea, de altfel, au fost puse pe note și cântate. Vehicolul muzical le-a crescut viteza de deplasare spre sufletele românilor.  Nici Doina și Ion Aldea Teodorovici, alți mari patrioți, iubiți de românii de pretutindeni și ei pieriți prea timpuriu – ce stranie coincidență, tot într-un accident rutier!, nu au rezistat tentației de a-i cânta poemele.
 
       Toate temele dezvoltate de Grigore Vieru în poeziile sale fac legătura indisolubilă cu meleagul natal. „Deși pământul se învârte mereu, m-am născut acasă”, spunea poetul. Satul, ca unitate centrală a spiritului românesc este amintit tematic, dar și prin elemente descriptive sau prin parfumul folcloric al unor versuri. „Satule, floare de sară, / M-ai deprins cu dor țară” (poezia Satule). Toate elementele naturale au toposul rural basarabean.

 

       Vieru s-a identificat simbolic cu Prutul: „Sunt Prutul singur şi istoric, / Ghimpata sârmă îl răneşte. / Îl suge de-o vecie marea, / El de-o vecie izvorăşte” sau cu doina (poezia Sunt). Prutul, „râul pătimit”, pe care visa să-l treacă „precum visau alții să ajungă în cosmos” este axul tematic central al operei sale, este curgerea însăși a jelaniei românilor de pe cele două maluri și oglinda ideii de unitate și reîntregire a neamului. Poezia De-ai curge tu, Prutule este tulburătoare prin durerea care ia forma cuvintelor: „De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Nistru, / Să nu mă mai desparți / De frații mei! // De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Mureș, / Ca liber să pot asculta / Cântecul nostru, / Cântecul neamului meu! // De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Olt, / Să nu / Mai fiu întrebat / Ce caut eu, / - Auzi?! – ce caut eu / În Țara mea?!”

 

       Grigore Vieru a trecut Prutul, pășind mai apoi pe urmele lui Eminescu, vizitându-și partea „interzisă” a țării sale. A respirat liniștea mănăstirilor moldave, s-a împrospătat cu parfumul teilor emini la Iași, a vibrat alături de elanul creator al confraților scriitori la București; pasul său a măsurat molcom pământul transilvan. Toate aceste călătorii și întâlniri cu frații români aveau să-i întărească visul, credința și speranța în unirea neamului său, dar și să-i adâncească rana nevindecată, încă zemuindă, de a-și vedea poporul despărțit arbitrar de interese meschine. „Zăpezi se vor topi. / Va ninge din nou, / Alte pete roşii de sânge / Vor privi din zăpezi / Spre un alt viitor. / După numărul lor / Vom şti / Câţi români / În Ţară-au rămas / Şi câtă Basarabie / Acasă-a ajuns” (poezia Rana).

 

       Românii basarabeni, dar și cei bucovineni, i-au iubit pe toți cei care au avut puterea, capacitatea, dăruirea și curajul de a le striga dorul și de a da glas suferinței lor. Pe Eminescu l-au considerat poet național. Pe Mateevici l-au jelit. Pe Vieru l-au ridicat la rangul binemeritat de poet al neamului.
 
       Conștient că-și trage seva lirică din filonul eminescian, că urmează același curs al iubirii populare, Grigore Vieru l-a considerat pe Eminescu „frate” și „părinte”. „Acum am și eu pe lume parte: / Pot îmbrățișa măiastra-ți carte, / Știu că frate-mi ești și-mi ești părinte”. (poezia Eminescu). Vieru a trasat un cerc, pornind de la poezia eminesciană și închizându-l tot cu ea, Luceafărul fiindu-i călăuză în acest demers. „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale” (poezia Legământ). De altfel, cumva simbolic, luna ianuarie este luna în care din tăria sevelor românești s-a născut Eminescu și este totodată luna în care Grigore Vieru s-a desprins de cele lumești, lăsând în urmă poezia sa – o flamură pentru nemurirea neamului, un testament. „Lângă doină şi izvor / Nu-i uşor să-ţi fie dor, / Nu-i uşor să fii curat / Pe pământ înstrăinat. / Vă las dorul cel durut / Şi nădejdea de la Prut. / V-am crescut, v-am ridicat, / Mă pot duce, / Mă pot duce împăcat” (poezia Testament). Vieru a purtat în versurile sale esența eminesciană, tristețea lui Blaga, oful lui Goga, spiritul lui Argezi. Nichita Stănescu spunea despre poetul basarabean că  „transfigurează natura gândirii în natura naturii”. „Cartea lui de inimă pulsează și îmi influențează versul plin de dor, de curată și pură limpezire”, mai adăuga Nichita.
 
       Grigore Vieru nu și-a focusat atenția doar asupra marilor noștri poeți clasici. El a adus în conștiința celor de pe malul estic al Prutului personalități care au marcat cultura română contemporană lui, dedicându-le versuri și realizând un atât de necesar schimb cultural. Adrian Păunescu spunea că Vieru a facut mai mult pentru unitatea națională a tuturor românilor decât toți politicienii și decât toate armatele la un loc. Grigore Vieru însuși  avea convingerea că „Birui-va / Nu ţara cu cele / Mai multe tancuri, / Ci Ţara cu Cel / Mai mult Dumnezeu în ea” (poezia Adevărat).
 
       Brâncuși, Arghezi, Ioan Alexandru, Mircea Sântimbreanu, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Otilia Cazimir, Constanța Buzea, Eugen Simion, Ana Blandiana, Gheorghe Zamfir, Furdui Iancu etc. au trecut cu toții Prutul, ajungând pe plai basarabean, având drept „candelă” călăuzitoare limba română și versurile lui Vieru, dedicate lor. Ba mai mult, Adrian Păunescu, alături de fiul său, Andrei, i-au însoțit de facto pe Vieru și pe soții Doina și Ion Aldea Teodorovici în 1992, pentru a îi îmbărbăta și a le insufla curaj luptătorilor moldoveni în războiul de pe Nistru.

 

       La rândul lor, oamenii de cultură români, atenți la „fenomenul” Vieru, l-au făcut cunoscut în România, astfel încât astăzi, îl percepem pe poet pe malul vestic al Prutului, ca pe un poet al nostru, al neamului românesc, un „apostol”, după cum îl numea Răzvan Theodorescu. „Vieru e de pretutindeni din România. Românii au impresia că-l cunosc din tată-n fiu, recunoscând în gândirea și sensibilitatea lui un tipar genetic imposibil de imitat și de trădat. Chiar situația existentială a lui Vieru seamănă până la identitate cu situația poporului român. Mereu amenințat, mereu fragil, mereu suferind și mereu nemuritor” (Adrian Păunescu).

 

       Mama este figura centrală a operei lui Vieru, având atât valența iubirii filiale, cum ar fi, spre exemplu în poeziile Mi-e dor de tine, mamă, Tu ești un geniu, Autobiografică, Buzele mamei, Chipul mamei, Chipul tău, mamă, Cuvântul mama, Această lună lină, cât și valența simbolică a Patriei, o „subtilă metaforă aducătoare de căldură binefăcătore”, după cum remarca George Băjenaru. Sensul este subliniat foarte sugestiv de Vieru în poezia Caut umbra: „Pierzând pe mama, / Mi-a rămas Patria. / Dar nu mai sunt un copil / De atunci”. Emoția transmisă de poeziile dedicate mamei transcede afectul, pătrunzând în spirit, căci, „dintre toate religiile, cea mai frumoasă este mama”.

 

       Pentru toți românii, oprimați de-a lungul întregii lor istorii, pâinea reprezintă un simbol al rezistenței seculare și al legăturii cu pământul. Intrinsec aproape, pâinea a fost percepută de români ca pe un miracolul ancestral, ca pe un dar al lui Dumnezeu pentru truda existenței terestre. Acest lucru poate fi observat în toate datinile și motivele noastre populare. Cât de frumos exprimă acest lucru Vieru!  „Doamne, / Cât cer / Deasupra unei singure / Pâini!”       Motivul ploii apare în multe versuri, contopindu-se ca semnificație cu lacrimile și exprimând participarea naturii la durerea Basarabiei, cum regăsim, spre exemplu, în poezia Boc-boc-boc.

 

       Tema iubirii – esența dăinuirii, nu avea cum să lipsească liricului și sensibilului poet, iar versurile care o cântă arată valoarea expresiei artistice a lui Vieru. „Sunt om, pot iubi, deci pot totul”, spunea poetul. În poezia Când, regăsim o profunzime tulburătoare a sentimentelor: „Când am să mor, / Să mă îngropi / În lumina ochilor tăi”. Iubirea este o binecuvântare în viziunea poetului basarabean. Este redată în versuri de o reală frumusețe: „Căci trecând pe geam doi stropi de ploaie – / Unu-s eu, mi-a spus, și altul ea e. / Căci afară mult, prea deasă iarba / Pân'la streșini își înalță barba” (poezia Binecuvântare). Omagiind-o, a omagiat totodată viața, cu dragul de a o trăi și de a se bucura de toate câte a rânduit Universul, ceea ce este remarcabil pentru un om obișnuit să observe și să poarte cu sine pătimirea semenilor. Poezia Ca prima oară este una dintre cele mai cunoscute, dar și mai frumoase poezii, mișcând corzile sufletului, făcându-l să vibreze. „Orice splendoare / Mă doare, / Mă doare-această floare / Și frumusețea ta, / Și frumusețea ta! / Și-această zi / Ce mâine nu va mai fi, / Nu va mai fi!”