Are nevoie de libertate nu de presiunile cenzurii. Orice diktat exterior îl conturbă: ”În schimb nimeni nu trebuie să-l obstrucționeze pe scriitor, nici prin cenzură, dar nici prin nepăsare voită, tot un fel de cenzură mascată”. (p. 43).

 

       Eseista stăruie asupra rolului adesea nefast al cenzurii de-a lungul istoriei, începând de la vechii greci până în perioada gulagului sovietic și a comunismului la noi. Mai totdeauna cenzura a făcut casă bună cu puterea, tiranizându-l pe creator.

 

       Simona Mihuțiu apreciază opiniile echilibrate, din care cauză este tulburată de extremele ideologice care se manifestă în prezent în cultura occidentală, în care includem și spațiul ideatic american. Corectitudinea politică, woke-ismul, canceled culture (cultura anulată) sunt câteva extremisme care o neliniștesc, o nefericesc chiar, cauzându-i mari îndoieli. Autoarea pune degetul pe rană: ”Noi cei care ne-am născut în comunism, recunoaștem simptomele și ne temem”.(p. 24). Se teme de o posibilă recidivă a dogmatismului, care ar putea sufoca din nou libertatea cuvântului, recidivă favorizată de condițiile geopoltice actuale și de accentul care se pune de către mulți pe dezvoltarea inteligenței artificiale.

 

       Autoarea trage semnalul de alarmă în legătură cu nefastele consecințe posibile ale introducerii pe scară largă a inteligenței artificiale. Ea ne arată că trufia omului de a juca rolul lui Dumnezeu în mult trâmbițata civilizație post-umanistă ne poate juca oribile farse, conducând chiar la distrugerea speciei noastre și a întregii vieți planetare. Această obsesie a preocupat-o și în tragicomedia Speranța nu urcă niciodată cu liftul, o meditație profundă asupra confruntării umanității cu o nouă sabie a lui Damocles, scoasă din teacă și fluturată deasupra capetelor noastre, după cea a războiului nuclear anihilant.

 

       Simona Mihuțiu vede devenirea culturală, spirituală a unui popor ca o construcție în continuare, prin respectarea tradiției în ceea ce are ea mai valoros. Sar scântei din condeiul ei când se confruntă cu detractorii astrului nostru tutelar, Mihai Eminescu, pe care cineva cu ceva ani în urmă îl numea scheletul nostru din debara, iar pe poporul român îl vedea ca pe o entitate gelatinoasă peste care atâția au urinat. Asemenea gânduri emise n-au fost oare  expresia celui mai oribil extremism izvorât din dorința de intimidare? Sigur, sigur, globalismul din creuzetul neoliberal nu tolerează specificul național și suveranitatea națională. Să ne amintim de o dezbatere de la Realitatea TV (august 2015), dirijată de Rareș Bogdan pe tema legii anti-legionare propusă de Institutul ”Elie Wiesel”condus de Alexandru Florian, care ne moraliza pentru că am dori să ridicăm statui unor martiri ai gulagului comunist precum Mircea Vulcănescu sau unui mareșal patriot ca Ion Antonecu și care se supăra pe noi pentru valorificarea operei lui Mircea Eliade.

 

       Bine cugetă Simona Mihuțiu când notează: ”Un popor fără simboluri naționale este un popor pierdut în negura uitării”. (p. 51). Acesta este chiar scopul imperialismului globalist. Autoarea spune răspicat ca să se audă cine este Eminescu pentru noi: ”Este cea mai frumoasă reveremță pe care Universul a făcut-o poporului român și limbii române”. (p. 51). La sugestii din afară, politicieni români obedienți vor să diminueze prezența lui Eminescu și a altor clasici în manualele școlare, a limbii române și a istoriei naționale, ceea ce va conduce în ani la o ofilire a sentimentului de identitate națională. Consiliați de agenți ai unor interese străine de neamul nostru, politicieni înguști la minte, ”cu termometrul însuflețirii în stomac”, cum i-ar fi descris O. Goga, sunt împinși să comită acte de trădare națională. Acest fapt este unul dintre cele mai grave care provoacă o mare deziluzie în sufletul autoarei:”Avem prea puține motive să fim mulțumiți când confruntăm speranțele din 89 cu derapajele pe care le înregistrăm astăzi.” (p. 58). Îi dezaprobă vehement și pe detractorii de azi ai literaturii de ieri, din timpul dictaturii când s-au afirmat mari scriitori. Cenzura drastică i-a învățat a scri pe dedesupt, după o expresie argheziană, producând sensuri subtextuale, opere încărcate de înțeles. Această furie demolatoare este fără rost.

 

       Adâncindu-se în problemele de fond ale societății românești în condițiile geopolitice actuale, autoarea ajunge inevitabil și la Basarabia, durerea noastră, pe care o analizează în articolul Surorii mele Moldova,  muindu-și pana în adâncul acestei dureri. Excursul istoric pe care îl întreprinde ne convinge încă o dată mai mult că în poltica înternațională domnește dreptul forței, nu forța dreptului. Genocidul din Gaza ne întărește convingerea pesimistă. De două ori Basarabia ne-a fost smulsă pe nedrept și cadorisită, respectiv Rusiei țariste în 1812, după războiul ruso-turc, cu aprobarea lui Napoleon Bonaparte. Zicem pe nedrept deoarece Imperiul Otoman a cadorisit ceea ce nu-i aparținea, deoarece Moldova nu era provincie otomană. A doua oară ne-a fost răpită prin mârșavul Pact Ribentropp-Molotov (august 1939) , când i s-au dat lui Stalin și Maramureșul istoric, și Bucovina de Nord, provincii aflate astăzi în componența Ucrainei. Pe Churchill nu l-a interesat la Yalta decât salvarea Imperiului Britanic, atât cât mai era din el, așa că s-a debarasat de România fără remușcări. Yalta și crucificarea României (1983), cartea lui Nicolae Baciu descrie  în toată amploarea ei tragedia noastră după al Doilea Război Mondial. Simona Mihuțiu notează cu sarcasm cum și-au împărțit la Yalta marile puteri sferele de influență peste capul popoarelor, aruncând pe spinarea lor un jug purtat o jumătate de secol: ”Marile puteri s-au derobat de angajamente, întorcând spatele românilor, așa cum de altfel au făcut-o și la încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, când România a însemnat doar 10% pe șervețelul lui Churchill, acel șervețel pe care s-au împărțit sferele de influență. (p. 80)

.

       Sfârșitul războiului din Ucraina va aduce la suprafață problema teritoriilor anexate cu japca de către Stalin la Ucraina și care aparțin României, Ungariei și Slovaciei, fapt remarcat de Putin însuși. Se vor ceda aceste teritorii aparținătorilor? Este o întrebare la care nu putem răspunde acum. Știm că tratamentul minorităților naționale în Ucraina sub dictatura de coloratură nazistă de acolo a fost și continuă să fie execrabil. Practicarea limbii lor și accesul la cultura lor națională le-a fost interzisă.

 

       Florilegiul de idei și observații la Simona Mihuțiu stă sub semnul căutării și creării frumosului, având conștiința marelui mister care este viața pe planeta noastră în relație cu macrocosmosul. Autoarea se smerește în fața acestui mister în sensul evanghelic al termenului. Undeva afirmă că, dacă ne privim în oglinda marelui univers, ”realizăm cât de mici suntem, cât de întâmplători, cât de vremelnici. Câtă infatuare trebuie să aibă cineva ca să creadă că este mai mult decât atât?” (p. 152). Aspirația spre frumos a omului este o necesitate intrinsecă de ”calibrare”, este o dimensiune care răspunde sufletului mereu în căutarea libertății, sufletul omului cu care vine în lume și cu care părăsește lumea, sufletul, parte din marele mister.

 

       Toate formele artei, dacă nu sunt deturnate de la menirea lor, reflectă nevoia noastră vitală de frumos, iar între ele, crede Simona Mihuțiu, poezia ocupă  rangul de sus, fiind ”cea mai înaltă expresie a umanului din noi” (p.60). Acest uman din noi este pândit de multe primejdii, dintre care, în epoca noastră, manipularea este printre cele mai abjecte. Scopul manipulării este de a ne îndepărta de adevărul lucrurilor, de a ne altera dreapta judecată fapt de pe urma căruia profită elita conducătoare, cea care ne folosește pentru izbânzile ei ticăloase. Manipularea există de când lumea, dar în epoca noastră a prins puteri noi din cauza civilizației virtuale, a ciberneticii și a tendinței de a folosi știința fără moralitate, într-o deplină uitare a conștiinței noastre mai bune. Aici intervine credința, dacă mai există, că în Occident, de pildă, a pălit cu totul. Autoarea deplânge viața fără credință: ”lumea trăitoare în absența credinței este o lume mai tristă și care riscă să-și piardă reperele morale”.(p.153) Simona Mihuțiu vede în ortodoxia, de care poporul român nu s-a dezlipit nici măcar în zilele de propagandă comunistă ateistă, sursa lui de putere în a dăinui, în ciuda atâtor vicisitudini istorice. Criticând relele administrațiilor guvernamentale, ea rămâne solidară cu destinul poporului ei, purtând în suflet acea ”mirare de a fi”: ”Nu pot să nu remarc totuși, că există un miracol - miracolul românesc, rămânând statornici în oaza noastră de latinitate, crescând pe acest ”picior de plai”pe-această ”gură de rai” pereni ca iarba. Nu degeaba Grigore Vieru zicea: ”Sunt iarbă și mai mult nu pot fi.” (p. 154).

 

       Cartea Simonei Mihuțiu ne descoperă o scriitoare responsabilă, ghidată de un patriotism fierbinte, sensibilă la valurile lumii din care alege esențialul, ignorând moda facilă, punându-și arta în slujba neamului ei, așa cum o făcuseră clasicii români. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria și-amarul” s-a rostit George Coșbuc testamentar. Înțelegându-și epoca, Simona Mihuțiu se străduiaște să continue legământul tradițional al scriitorului român autentic de totdeauna.