MATERNA NOASTRĂ LIMBĂ

Materna limbă este aceea   
Pe care-ntâi sufletul o-nvață,   
Mai apoi va cuvânta ideea
Care-n mândru grai va prinde viață.

 

Limba noastră-i cea care unește
Frați dezbinați de soartă și istorii,  
E limba-n care jalea se doinește,
Dar și odă pentru mari victorii.

 

Se naște din dor în fir de iarbă,   
În ea curge susurul de ape  
Pentru ca emoție s-absoarbă
Prin cuvânt și vorba să-i adape.

 

Metafore ridică la pătrat,
Rezultând ascunse înțelesuri,   
Radicalul latin de daci păstrat  
Îl extrage cu profunde sensuri.

 

Al mamei grai este-o moștenire,
Casa-n care locuiesc românii,
Păstrată de veacuri cu iubire,
Noi fiind, prin testament, stăpânii.

SUSUR DE CUVINTE

Când ne susură cuvintele în grai,  
E muzica de ape cristaline,
Ce curge în poemele emine.
A noastră vorbă își pune mândru strai,
Se conjugă cu doruri carpatine
În toate rugăciunile creștine,
Iar cuvintele născute pe-acest plai  
La veșnicie merg să se închine.
Chiar verbu-a fi îl înflorește-n sine,
Precum copacii în miez de lună mai.  
Metaforele strălucesc, divine,
Când găsesc noi, nichitice destine,
Căci avem un susur de cuvinte-n grai.