foto: Lia Tătar  

Cronici, recenzii:

”Secundele pierdute ale Poeziei”
VÂRSTELE POEZIEI - O NOUĂ TINEREȚE

de NICOLAE BĂCIUȚ

 

          Întâlnirea cu Simona Mihuțiu, într-un exercițiu al dialogului literar, într-o Tabără a Prieteniei „De Amicitiae” (concept care și-a cam erodat substanța în vremea din urmă), mi-a revelat un destin literar care pune în ecuație două condiții aparent fără conexiuni, ori, cel mult, la limita convergenței: cea de medic, cu cea de scriitor. Nu orice fel de medic, ci unul care se confruntă mereu cu viața care înfruntă moartea; nu orice fel de scriitor, ci unul care nu exclude dintre variantele de manifestare creativă niciun gen, dând poeziei ce-i al poeziei, dar mai ales lăsându-se prinsă în mrejele epicului, unde a întregistrat realizări notabile: Fereastră spre mâine (roman, 2019), Destinul, o jucărie stricată, roman (2020), Liberi să (nu) gândim, proză scurtă (povestiri și miniromanul Intim), 2021, Puteam fi eu, roman (2022), cărți scrise în ultima perioadă, într-un tumult creativ de invidiat, după ce, o viață, Simona Mihuțiu a stat departe de zgomotul și furia vieții literare, chiar dacă au existat „antecedente, tentații ale scrisului, datând încă din copilărie.


           Însă, prin profesiunea pentru care a optat, Simona Mihuțiu încearcă să împace cele două aspirații, manifestate, temporal, cu viteze diferite: pe de o parte, să vindece trupuri, ca medic, iar, prin literatură, să încerce să vindece suflete.


          Scrisul ei vine din nevoia de echilibru interior, de compensare a unor trăiri copleșitoare, dar și din dorința de a-și lăsa preaplinul sufletesc să se reverse în pagini de literatură. Pagini care se hrănesc din real, dar care evadează adesea în ficțiune. Însetată de real, poeta își astâmpără mereu și setea de ideal.

 

          Poezia sa ar putea fi genul de fugă, de respirație, între două opuri narative, dacă avem în vedere că patru cărți de proză în patru ani au făcut loc doar unei singure respirații lirice, volumul Geometrii de suflet, poezii, 2021.

 

          Ajunsă la vârsta maturității pe toate planurile, acumulând o experiență de viață în care a văzut multe fețe ale timpului, Simona Mihuțiu își pune mereu întrebări, într-un dialog cu sine și cu lumea, despre condiția umană și limitele ei.


          Noua sa carte de versuri, Secundele pierdute ale poeziei, este, după cum o sugerează chiar titlul, o meditație pe o temă universală: timpul. Premisele sunt fără echivoc, într-o retorică a simplității: „- Timpule, tu ești bătrân?/ - Sunt vechi precum un praf astral/ Și proaspăt ca un vis real!” (Interviu cu timpul), preocupată fiind de felul în care omul se situează în raport cu timpul: „- Și de ce alergi așa?/ - Eu stau pe loc, tu te rotești,/ Este ușor să te-amăgești!” (Idem).

 

          Ajunsă la vârsta maturității pe toate planurile, acumulând o experiență de viață în care a văzut multe fețe ale timpului, Simona Mihuțiu își pune mereu întrebări, într-un dialog cu sine și cu lumea, despre condiția umană și limitele ei.

 

          Noua sa carte de versuri, Secundele pierdute ale poeziei, este, după cum o sugerează chiar titlul, o meditație pe o temă universală: timpul. Premisele sunt fără echivoc, într-o retorică a simplității: „- Timpule, tu ești bătrân?/ - Sunt vechi precum un praf astral/ Și proaspăt ca un vis real!” (Interviu cu timpul), preocupată fiind de felul în care omul se situează în raport cu timpul: „- Și de ce alergi așa?/ - Eu stau pe loc, tu te rotești,/ Este ușor să te-amăgești!” (Idem).

foto: Lia Tătar

          Condiția umană își găsește și ea expresia în raport cu timpul: „Ce suntem noi?/ Răstimpuri pentru timpul ostenit” (Răstimpuri)


          Timpul își arată reflexele și în orizontul nostalgiilor: „Timpul, așa cum ar fi, mult-puțin,/ Acordeon cântând amintiri,/ Tare mi-ar plăcea să-l rețin/ La ceasul târziu al unei iubiri” (Timpul ca un acordeon). E surprinsă și iluzia timpului care se dilată, deși, realitatea e „Că e un timp furat doar pentru noi”. (Se schimbă ora).


          Sedusă de fiecare anotimp în felul său, dar mai ales de toamnă, cu încărcătura sa simbolică, poeta face popasuri cu tâlc în anotimpul rodirii/împlinirii, dar care e și al începutului sfârșitului: „Mă împresori cu ruginite patimi... (…) /În brațe îmi pui rodul, pe buze/ Ai un iz dulceag, un gust de mere coapte,/ Îmi foșnești în visuri cântecul din frunze.../ Ocupându-mi gândul, în suflet aduci noapte.” (Ademeniri de toamne)., „Am toată viața-napoi,/ În frunze foșnesc/ Amintiri ce trezesc/ Toamna din noi.// Am toată viața-nainte.../ Mi-am strâns în album/ Frunze căzute pe drum/ Și amintiri în cuvinte...” (Toamnă pe drum). Pentru dorința de amânare a deznodământului implacabil, poeta are o soluție proprie: „Îți dau concediu, toamnă (Negociere).


          Până la urmă, timpul e văzut ca expresie a „călătoriei”: „Viața-i strânsă în bagaj pe sortimente,/ Am pus amintiri utile, inutile,/ Și o sumedenie de sentimente,/Am împachetat cu grijă nopți și zile...” (Călătorie cu trenul vieții). O călătorie dus-întors: „Am fost plecat departe,/ M-a rătăcit a timpului risipă,/Călător pribeag printre milenii sparte,/ Dar m-am întors, înveșmântat în clipă”. (Când ceasul a stat).


          Timpului, ca judecător suprem, poeta îi cere însă și șansa/favoarea reîntoarcerii, retrăirii/rescrierii: „Mai bine-ntoarce-mă, să le rescriu...” (Timpule, nu-mi aminti), într-un soi de nevoie a perfecționismului auctorial.


          Simona Mihuțiu pune întrebări, nu doar timpului, fără a aștepta neapărat răspunsuri. De cele mai multe ori, răspunsurile sunt sugerate chiar de întrebări, ba întrebările sunt adesea chiar răspunsuri.


          Evantaiul tematic al cărți este însă unul larg cuprinzător, divers, confesiunea lirică se intersectează cu atitudinea socială, cu faptul cotidian, în care își fixează repere metaforice și emoționale. Biograficul se insinuează discret în nuanțele atâtor maladii ale veacului (Rânduri pentru mama).


          Reflecțiile existențiale se înscriu într-o balanță în care a fi atârnă greu sub tentația lui a avea. Poeta deplânge „starea națiunii” „Țara e scoasă la mezat” (Aici, diaspora), dar nu-și declină propria responsabilitate: „Și-ți las acest pământ, să îl păstrezi la fel” (Moștenire), simțind că și ea face parte din istorie.


          Poeta nu se resemnează, dar nici nu se revoltă, își acceptă elegiac soarta, „nemișcarea”, pentru că „Nici timpul nu-și mai cere pașaport”. (În așteptarea unui pilot), știind totodată că e „prea codat al lumii rost!” (Contabil).
         

          Găsește însă și locul privilegiat, unde „Înțelegi timpul mai bine” (La Mănăstirea Moldovița). De altfel, sentimentul religios e firul roșu care leagă unul de altul momente ale trăirii creștine, fiind preocupată de morala creștină (Plouă pe icoana Sfintei Marii, Crucea Sfântului Andrei), de sărbătorile creștine tradiționale (Ofrandă de Crăciun), de valorile care ne identifică și ne definesc.


           Aflată la începuturile sale poetice și fără a-i fi străbătut labirinturile, Simona Mihuțiu nu ține întotdeauna cont de imperative stilistice, cât pune accent pe emoție, pe sinceritatea rostirii. Ea se scrie pe sine, hemografic. Se simte confortabil în tiparele clasice, savurează muzicalitatea versurilor, Pictopoemele sale sunt pasteluri în care e surprins omul care intră-n armonie cu natura: „E liniște afară,/ E liniște în mine,/ Și râul poartă-n sine/ Un dor de primăvară (În liniștea pădurii), cu ritmurile ei: „ Veștede frunze cad rând pe rând.../ Dedesubt se lasă aprigul ger,/ Câte un înger cade din cer/ Spre a renaște pe sub pământ”. (Cad pe pământ)

 

          Dincolo de titlul publicistic, Interviu cu timpul e o încercare de înțelegere a sensurilor lumii, de cunoaștere a unor adâncimi sufletești, cu mijloacele poeziei.


          Născută la Codlea, Simona Mihuțiu completează fericit biografia/geografia literară a locului, unde în ultima vreme s-au manifestat cu pregnanță mai mulți scriitori, între care se detașează Iuliu Ionaș, Gheorghe Cutieru, și unde vegheză critic A.I. Brumaru, retras aici, departe de „zgomotul și furia” Brașovului, unde și-a trăit cei mai mulți ani ai devenirii sale literare, și unde există viață cenaclistă (Cenaclul „Lucian Blaga”), după sucombarea atâtor cenacluri literare, prin grija unui înfocat astrist, Mircea Gheorghe Dragoș.


          Dar Simona Mihuțiu e o prezență remarcabilă și în Oradea, locul geometric al căutărilor sale profesionale și literare, de unde evadează spre lumi în care găsește solidaritate în idei și idealuri. Și de unde trimite tot mai des semnale despre cuceririle ei în teritoriile fără margini ale literaturii, despre „o nouă tinerețe”, în care, blagian, „iubirea și jocul meu (său) e înțelepciunea”.

Păreri ale cititorilor puteți citi AICI

Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.