Simona Mihuțiu
Foto: Lia Tătar
UN GÂND PENTRU NICHITA
Când vrei să vorbești despre Nichita, îți alegi cuvintele cu multă atenție, cauți mai degrabă o aură a lor, ca să îți dai seama că nu pot să atingă magia poeziilor sale și atunci începi să cauți printre... necuvinte, acolo unde emoția după lecturarea poeziilor sale devine pârg, pentru că, așa cum însuși Nichita spunea „curcubeul cuvintelor nu-și are originea în cuvinte, ci în ceea ce le leagă”, adică în vibrația pe care acestea o transmit. „Necuvintele (ca noțiune) sunt finalitatea scrisă a acestei poezii, superioară ideii de scris”, explica poetul. Poezia lui Nichita, ca și cea a Luceafărului, întâi o simți și abia apoi începi să o atingi cu gândul. Este bogată în asocieri de cuvinte aparent incompatibile dar care, sub condeiul poetului, capătă o naturalețe aparte, de parcă acea metaforă a existat dintotdeauna în propriul tău limbaj. Nichita a „unificat” artele, conform propriului crez, onsiderând că toate artele sunt reductibile, în ultimă instanță, la limbajul vorbit, la cuvânt”. Culoarea favorită a poetului este culoarea limbii române, pentru că „butucul acestei limbi stă în pământul acestei țări”, este „o zi de duminică”. Această idee este sintetizată de Nichita astfel: „pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea pentru mine, viața se trăiește”.
Poezia sa este atemporală, nu prin ceea ce înțelegea poetul prin acest cuvânt, adică lipsa de filtrare prin epoca istorică în care a fost creată și nici prin rămânerea inertă a versurilor sale în goana timpului. Poezia sa este atemporală prin evoluție, nuanțându-se deodată cu recitirea versurilor peste ani. Cuvintele sunt aceleași; ceea ce se modifică este emoția transmisă și percepția ei. Prin asta, redescoperind-o de fiecare dată, pare nouă mereu, tânără în esența ei. Cel mai probabil și percepția cititorului se modifică, descoperindu-i noi nuanțe, evoluând în timp, deodată cu ea. În mod cert, Nichita Stănescu nu numai că și-a atins epoca, dar și-a și depășit-o, fiind unul dintre cei puțini care au trecut în universalitate. În opinia sa un scriitor nu se adresează prezentului imediat. O idee care merită reținută.
Despre poezia lui Nichita Stănescu s-a scris mult. Ea poartă amprenta genialității sale, chiar dacă poetul califica această însușire drept un termen „romantic”. Noi o calificăm drept miruire divină. Genialitatea se face resimțită și în proză, în eseurile stănesciene, la fel de spectaculoase ca și poezia sa. Ne raportăm adesea la mostre din genialitatea sa artistică și cognitivă, rememorând nu doar versurile, ci și frazele scriitorului Nichita Stănescu.
Cât de puternică este imaginea descrisă aici de Nichita: „Ieșisem desculț pe pământ și m-am ținut de copac. Copacul se ținea de mine și eu de el. Amândurora ni se făcuse frică!” Ei bine, după ce citești aceste cuvinte scrise în volumul de eseuri „Respirări”, te trezeșt că rămâi fără aer!
Aș vrea să împrumut un pic din speranța lui Nichita atunci când spune că „atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista și literatură”. El a avut convingerea că niciun progres tehnologic, niciun computer nu va învinge capacitatea de a crea a omului și că literatura nu va putea fi creată de computere. Parcă ar trăi printre noi și și-ar exprima această opinie acum, când tema este atât de actuală, nu vi se pare? „Cui i-a dat vreodată prin cap și cine și-a imaginat vreodată că prin crearea unui ceas perfecționat se poate crea și timp?” Cât de mult aș vrea să cred și eu asta. Mă rog să aibă dreptate Nichita.
Pentru că am amintit de imaginile metaforice sublime create de poet, aș aminti pe aceea prin care, cu ochii săi albaștri l-a privit în ochi pe Arghezi care, la rândul său, l-a privit în ochi pe Eminescu. „Iată cât de apropiat e Eminescu de noi!” Este vorba de venerație. Cred că mulți dintre noi sunt în asentimentul meu că avem, la rându-ne, această venerație față de toți cei care, într-un fel sau altul, l-au întâlnit pe Nichita. Poetul Nicolae Băciuț, bunăoară, l-a întâlnit, iar această întâlnire este imortalizată în cartea acestuia de interviuri...
Nu știu dacă noi, ceilalți, care populăm planeta o facem, dar cred că Nichita Stănescu și-a ridicat o casă undeva, în timp, „pe o aripă locuită”, fără a mai fi nevoie „să stea la coadă la nemurire”, pentru că „a avea o casă, de fapt, înseamnă a avea un sentiment”.
Eseu de Simona Mihuțiu, publicat în Vatra veche, supliment nr 3 / 2023
Întoarcere la pagina ESEU
Cărțile Simonei Mihuțiu sunt publicate la Editura Total Publishing și pot fi cumpărate online de pe libris.ro, carturesti.ro și librarie.net.