Susținea că era îndrăgostită de el și părea că și acesta rezona cu ea în sentimente, dovada fiind chiar așezarea permanentă la masă alături de ea, pe motiv că îi făcea „poftă de mâncare”, gest încurajat de părinții lui Ciprian care, ni se confesează autoarea, „observaseră și ei că feciorul lor se dolofănise binișor de când se împrietenise cu mine.” (p.9). Același efect l-a avut și asupra soțului „extrem de slab” la căsătorie,  în prezent având „o umbră la sol respectabilă”, semn clar că „Dragostea trece prin stomac”, iar autoarea descoperind astfel despre sine „Cred că am un astfel de efect asupra bărbaților”. (p.9).

       „După ani de zile, […] la orele de meditații de matematică, pentru treapta a doua” l-a reîntâlnit pe Ciprian și l-a recunoscut, spre mirarea acestuia, dar se pare că timpul și distanța, diluaseră până la dispariție prima pasiune: „Nu mi se părea la fel de interesant, chiar dacă urechile îi rămăseseră la fel de mari și clăpăuge și nici el nu își mai sporea apetitul doar văzând cu câtă poftă înfulec prăjiturile cu care ne servea profesoara de matematică.” (p.10-11).

       Umorul, socotit o categorie a comicului, își revendică această înrudire, probând-o prin chiar substanța lui, căci nu este altceva decât luarea în serios a ironiei, fără ca autoarea să dea dovadă de credulitate. Naivitatea ei este de suprafață, căci se bazează pe o analiză scrupuloasă, realizată în decursul rememorării idilei din vremea grădiniței. Această înclinare către meditație, este o trăsătură de bază a umorului care surprinde ironia conținută și descifrarea seriosului ascuns în spatele ei, cititorului nerămânându-i decât să savureze o aromă discretă și subtilă. Umorul naratoarei este chemat să îi sublinieze poziția față de cei apropați, față de societate, însă se concentrează vădit în jurul naratoarei însăși, principala protagonistă a cărții. Aceasta mărturisește că „În copilărie nu-mi amintesc să fi făcut prea multe gafe, prostii, așa cum fac alți copii. Am fost, în general, un copil cuminte și serios, chiar prea serios, destul de introvertit.” (p.9).  Și îndrăgostită, am putea completa noi, de acel Ciprian „dolofănit”, cu „urechi mari, clăpăuge”, etalon de frumusețe… Ba chiar aduce lămuriri suplimentare: „la vârsta de cinci ani eram un copil posac, deloc plăcut anturajului de aceeași vârstă, adorat în schimb de cei mari.” (Mirciulică, p.13). Da, pentru că vizita celor doi copii care o ignoră (Mirciulică se juca doar cu fetița Dagmar), îi reamintește „sentimentul acela neplăcut de a fi dată la o parte, dar și pe acela de a fi geloasă” (p.12), motiv pentru care se consideră îndreptățită să îi aplice băiețelului o corecție: „m-am furișat afară din încăpere și mi-am pus în aplicare răzbunarea diabolică, așa după cum am crezut eu de cuviință […] Folosisem cizmulița lui Mirciulică pe post de oliță!” (p.13). Despre Mirciulică își amintește că „nu-l putea pronunța pe „s”, iar pe „z” nici atât”, că „a început să plângă” și să o atenționeze: „—Lașă, Șimona, că când o șă vii și tu la mine, o șă fac și eu pipi în cișmele tale!” (p.13). Naratoarea a rămas cu o incertitudine: „Nu-mi amintesc să se fi ținut de cuvânt”, dar poate că nu e totul pierdut, considerăm noi, nu se știe ce surprize poate să îi ofere viitorul. Nu putem să nu remarcăm că încă de pe atunci naratoarea avea niște gusturi surprinzătoare la băieți… Umorul reprezintă pentru naratoare un stil, în aspectele sale observabile, dar și un meșteșug în a se manifesta ca atare. Slăbiciunile de la vârsta de 4-5 ani sunt privite de naratoare cu destulă înțelegere, care implică și o undă de simpatie. Participarea prin simpatie lucidă la aventurile copilărești constituie o trăsătură distinctivă a umorului acestei prozatoare.

       În aceste două capitole, naratoarea se regăsește în întregime, cea care aduce faptele cu ştiinţa inimitabilă în prezentul epic de fascinante resurse sugestive. Mai îmbucurătoare ori mai puţin aşa, întâmplările acestea – prin sine insignifiante – urcă în zona poeticului, grație nimbului de înţelegere, de duioşie, de simpatie în care le învăluie povestitoarea, pe care o simţim mereu prezentă undeva și ea, personajul matur, urmărind totul alături de noi cu un zâmbet abia perceptibil în colțul ochilor ori al buzelor. Dintr-o perspectivă a  naratoarei, eroii ce s-au perindat pe scena reală a întâmplărilor rămân memorabili până și prin particularităţile lor infinitesimale… Râsul în opera Simonei Mihuțiu nu pedepseşte, nu cenzurează, nu denunţă vicii sau defecte omeneşti, pe care le naşte o anumită societate, o anumită vârstă, profesiune, o manie individuală; râsul ei e o petrecere pe seama limitelor naturii omeneşti, care sunt în primul rând limite proprii, ale celei ce râde, şi numai în al doilea rând sunt și ale altora. Naratoarea-personaj e un copil, din care cauză și umorul în cazul acesteia este mai luminos. Iată cum încearcă să explice de ce a fost mușcată de un câine, în timp ce era la joacă, în curtea unor vecini: „m-am agățat de bara de bătut covoare, imaginându-mi că sunt Nadia Comăneci la paralele, deși abia puteam să mă țin și să-mi bălăngănesc picioarele. L-am supărat pe Rex, nu știu de ce. Probabil nu i-a plăcut prestația mea de gimnastă, căci, deși eram mai mulți copii acolo, s-a smuls din lanț și s-a oprit cu colții înfipți în piciorul meu.” (Exces de politețe, p.15).

       Recunoaște cu sinceritate că „În ceea ce mă privește, este foarte posibil ca felul meu de a fi, neatent din lipsa concentrării, să mă fi predispus la o sumedenie de gafe, dar nu este mai puțin adevărat că, dintr-o dorință de cochetărie excesivă, am evitat să port ochelarii, atât de necesari în public, acest fapt fiind responsabil de foarte multe situații amuzante în care am fost personaj principal.” (p.7).

 
       Narațiunile sunt legate, prin însăși natura lor, de o anumită viziune asupra timpului. În unele cazuri, scriitoarea alege chiar să pună acut problema lui, lăsându-și personajele să își depene povestea în timp, dar oprindu⁠-⁠le în momente⁠-⁠cheie pentru a zăbovi meditativ asupra lui. Iată, de exemplu, prezentarea noilor locatari ai ultimului apartament închiriat pentru fetița devenită studentă la medicină: „Împărțeam un apartament cu doamna Roșca, septuagenară și cu încă o familie de bătrâni cam ciudați, familia Vrabie.” (Pila, p.28). Naratoarea a picat primul examen de anatomie din pricina subiectului al treilea, privitor la „razele X și modul lor de acțiune”, asta după ce primele două subiecte fuseseră notate fiecare cu nota maximă. A comuicat gazdei sale decizia de a renunța la medicină, într-un moment în care gazda o avea în vizită pe cumnata sa, doamna Marioara Moga, despre care naratoarea își amintește că era „o femeie cu o personalitate aparte, impunătoare, ajutând-o și vocea baritonală, cu un timbru puternic, aproape bărbătesc. Era extrem de ridată la cei peste optzeci de ani ai săi, creponată ca o foaie de varză […] Mărunțică de statură fiind, te mirai cum de reușea să obțină tot ce voia, neacceptând vreun refuz. Fusese soția domnului Aurel Moga, dar, chiar dacă relațiile și le dezvoltase ca urmare a ilustrei sale căsătorii, pun rămășag că obținea orice doar prin propria sa personalitate.” (p.30). Impetuoasa doamnă decide să intervină și „să aducă pe calea cea bună” pe cea care nu trebuia să întrerupă medicina pentru ceea ce numea ea „un moft rezolvabil”. (p.31). A pornit val-vârtej la profesorul care avea examene cu studenții, a intrat, a strigat „de a răsunat sala: Adonis!”, motivând că „eu așa l-am numit întotdeauna pentru că a fost un bărbat foarte frumos! Nici acum nu arată rău, chiar dacă a îmbătrânit!” Acestuia, continuă doamna Moga, „I-am ordonat să iasă în acel moment! […] Atunci i-am amintit cum a ajuns el la Cluj și în ce condiții. N-am vrut, dar unor oameni trebuie să le reamintești, altfel o să rămână cu impresia că a fost pe merit...” (p.31-32). Intervenția-pilă la profesor a avut efectul invers, așa cum își amintește fosta studentă: „De rușinea întâmplării, am învățat de-am rupt cartea, uitând de hotărârea mea de a renunța la medicină, astfel încât pot spune că la reexaminare am știut materia bine, cam de 9 după aprecierea mea, dar am primit 5, nota de trecere.
— Pentru doamna Moga, mi-a zis el, dându-mi carnetul cu nota.” (p.32).

       Proza scurtă mizează, adesea, pe o secvență anume din curgerea timpului (de regulă, trecut sau prezent), construind micro⁠narațiunea în acel spațiu decupat din șuvoiul de particule ce se scurge prin clepsidra-nisiparniță. În  acest volum, textele adunate  au unitate și coerență datorită felului în care este privit și comentat timpul. Folosirea predilectă a perfectului compus și a prezentului se impune ca o marcă stilistică și creează sentimentul unei priviri întoarse cu obstinație peste umăr, către un trecut transformat în prezență, prin rememorare. Proces de selecție și de interpretare (din perspectiva prezentului), memoria conservă lucrurile după un algoritm ce poate fi relativ controlat. În definitiv, sunt amintirile Simonei Mihuțiu, le păstrează cum vrea, cum poate și ea, ambalate, poate un pic și poleite, căci fiecare are nevoie să își inspecteze cumva trecutul, istoria personală, să se simtă un pic erou, un pic deosebit, altfel totul devine tern, urât, insuportabil…

       Micronarațiunile acestei prozatoare, depănate la persoana I, într⁠-⁠un stil frust și neînzorzonat, îmbibat frecvent în cerneala autoironiei și a umorului, sunt forme de resuscitare a trecutului, din fotoliul unei persoane adulte, trecute prin nenumăratele încercări ale vieții… Aflăm de la aceasta că „Am făcut parte din prima generație de medici post-Revoluționari. […] În același timp, am fost ultima generație care a avut repartiție pe țară. Prin urmare, am ales județul Suceava, Vatra Moldoviței, unde aveau două locuri disponibile, pentru mine și soțul meu.” (Când te caută ghinionul, p.51). Plecând spre București cu Dacia veche a lui Dan, pentru a susține primul examen de rezidențiat, cei cinci prieteni întâmpină tot felul de ghinioane: le sare pe capotă și pe parbriz un tăuraș care se ridică de pe caldarâm și pleacă șchiopătând spre turma lui. La Predeal, cei cinci au vrut să anunțe fapta lor unui polițist care, „cam «afumat», se clătina pe picioare. Șlițul pantalonilor fusese uitat deschis.”, polițist dornic să îi amendeze. (p.52). Scăpând de amendă, dar pierzând timp prețios, au pornit la drum, iar pe la Ploiești a „apucat sub mașină” un cățeluș care a scăpat și el cu viață. Ziua următoare, după examen, cei cinci prieteni aveau „niște figuri pleoștite”, urmare a faptului că nu au avut „cele mai inspirate răspunsuri la întrebările tip grilă”, pierzând „șansa de a lua acel examen”. Înainte de plecarea din București, au dus mașina la un mic service particular, unde au aflat motivul pentru care nu se închidea capota: „stâlpii din față ai mașinii erau înfundați”. Plecând de acolo spre Aiud, au constatat că „a început să se audă de sub mașină un zgomot metalic”, iar de sub mașină „apăreau scântei.” Cristi a descoperit că e vorba de tobă pe care au „legat-o cu sârmă”, rezolvare specific românească, dar aceasta tot bătea. Apoi s-a auzit o zicere premonitorie:
„— Dar nu dă Domnul să se desprindă cu totul, să o pierdem? zise Dan, enervat la culme de zgomot. La un moment dat rugăciunea s-a făcut auzită, pesemne, pentru că am văzut toba rostogolindu-se în urma mașinii.” (p.54). Auzind numele Domnului, concluzia naratoarei nu putea fi decât aceea că rugăciunile se fac auzite, iar același personaj, „gură de aur”, constată puțin mai încolo, urcând Feleacul, pe o ceață atât de densă, încât nu se vedea nici la doi metri în față: „— La câte ghinioane am avut la drumul ăsta, nu mai rămâne decât să auzim că a căzut Caritasul, își dădu cu părerea Dan.” (p.54). Scăpând de ceață și ajungând în Cluj, află de la soțul Claudiei vestea: „— A picat Caritasul!” Toți acești prieteni aveau depuși bani la Caritas, sperând, „ca mulți alți cetățeni, de altfel, ca schema piramidală să aducă un oarecare câștig.” (p.54-55). Vestea a fost primită cu un anumit haz de necaz: „am râs cu toții, cum nu am mai râs de mult timp.” (p.55). Dar, se pare, mascota „norocoasă” a grupului, era chiar naratoarea…

       Dincolo de însușirile menționate anterior, prozatoarea  mai aduce în discuție și altele, care îi rotunjesc parcă portretul moral: „Nu eram o persoană de încredere când venea vorba de a recunoaște sau nu pe cineva, date fiind multiplele mele gafe, astfel încât soțul meu nu a dat prea mare importanță observației”, observație legată de portretul fizic al soacrei mari care, în loc să fie brunetă și mai solidă, era… blondă. Amândoi constată, la final, recitind invitația, că au greșit nunta, eveniment la care erau invitați în aceeași locație, la Belvedere, dar în ziua următoare, duminica. Greșeala soțului este asumată: „— Este vina mea că m-am bazat pe tine și nu m-am uitat acasă pe invitație” (O nuntă de poveste, p.62). Ba chiar, naratoarea susține că, un fost coleg de facultate, Vasile Moldovan, pe care îl reîntâlnește cu diferite ocazii, de fiecare dată nerecunoscându-l, „este o persoană predestinată pentru a nu fi recunoscută de mine!” (Vasile, p.88). Lista celor confundați este lungă: „Dacă ar fi fost singular, aș fi avut, poate, o scuză. Dar n-a fost.” (p.91), dar și inexplicabilă: „că am putut să fac o astfel de confuzie, n-am pretenția să poată înțelege cineva, atât timp cât eu însămi nu-mi pot explica fenomenul.” (p.91), însă unora dintre aceștia pare să le poarte noroc. Așa se face că în Aeroportul București, în zona de ridicare a bagajelor, mai mulți oncologi din țară veniți pentru un eveniment de anvergură, s-au întâlnit într-o atmosferă dominată de bucuria revederii, deoarece avioanele cu care soseau aterizau cam la interval de 5 minute unele de altele. Povestitoarea vede „că mai trece un chip foarte cunoscut” în urma grupului de oncologi și, dorind să îi atragă atenția asupra locului de întâlnire a grupului, dar și contaminată de euforia deja instalată printre cei prezenți, îl strigă, îi face semn larg cu ambele mâini, toată numai zâmbet, gest care primește răspuns de la cel care „părea oarecum timid și nesigur”, zâmbind la rândul său și dând impresia naratoarei că o știe și el și a fost recunoscută. Amalia, colega ei, o lămurește: „— Tu, Simona, ăla pe care mi-l arăți este Bănicioiu. Uite, în spatele lui este Victor Ponta.” Atunci și-a dat seama că îl știa de la tak-showurile televizate. Urmarea?! „Unul avea să ajungă la scurt timp prim-ministru, celălalt ministrul sănătății. Cine știe? Poate fluturarea mea de mâini să le fi purtat noroc!”  (Confuzii, p.92).

       Pare, cumva, că acest mod neatent de existență se cam… molipsește, dovadă fiind constatarea naratoarei legată de Cristi: „Fiind un om foarte meticulos, m-am bazat pe soțul meu că va pune ceasul să sune înainte de examenul meu de medic specialist. Atâta l-a butonat și l-a verificat, încât nu a mai sunat în dimineața următoare.” (Pune ceasul să sune!, p.64). Naratoarea este sunată de colegi, se îmbracă în viteză și ajunge la examen cu doar câteva minute înainte de ora nouă. Însă i-a rămas în minte reacția examinatorului: „Domnul profesor Cernea, care fusese nervos înainte de a ajunge, spunând, pe bună dreptate, că așa ceva nu s-a mai pomenit, să trebuiască să se sune după un candidat, că asta este culmea nepăsării și alte vorbe mai grele chiar, când m-a văzut în ușă, s-a speriat” (p.64-65), dar și popularitatea incidentului: „Oricum, întâmplarea a rămas proverbială, astfel încât, mulți ani după aceasta, pe lângă bagajul cu sfaturi profesionale, rezidenții din Institutul Oncologic, mai primeau de la îndrumătorii lor și recomandarea: „Aveți grijă să nu uitați să vă puneți ceasul să sune!” (p.65).

       Totuși, are și însușiri moștenite, legate de călătoria cu trenul: „Ne-am dus din timp, eu având o angoasă, transmisă ereditar, de a nu pierde trenul. Bunicul mergea la gară cu trei ore înainte, tata cu două, iar eu mă simțeam comod doar dacă eram cu o oră înainte.” (p.84), iar ca medic refuza sistematic orice „atenție” din partea bolnavilor, refuz de principiu, din convingere, regulă auto-impusă pornită din dorința de a nu crea bolnavului așteptări neverosimile, dar și pentru că acest „așa se face” o scârbește profund. Dă dovadă de simț practic și măsură, valorificând corespunzător șansele, atunci când acestea apar: „Trăind din salariile noastre, aveam grijă de fiecare bănuț. Când colega mea, Eli, a venit cu propunerea de a merge într-o excursie în Franța cu autocarul, pe o sumă ridicol de mică, aproape simbolică, nici n-am stat pe gânduri. Practic, umpleam locurile goale rămase în autocar, în cadrul unei excursii organizate de o școală din Oradea.” (Parfum (rom)antic de Notre-Damme, p.97-98). La finalul acestei excursii, naratoarea se declară plăcut surprinsă de istețimea și de spiritul de orientare de care dădea dovadă tânăra generație, adică elevii din autocar, dar a ajuns la concluzia că niciodată nu va mai merge cu un autocar la un drum așa de lung, deși, completează aceasta, „am multe amintiri nostime din această excursie, cum ar fi, bunăoară, aprofundarea artei antice la Luvru, întrucât nu reușeam să ieșim din acea zonă nicicum, sau faptul că la Versailles m-am împiedicat, împinsă din spate și am plonjat, ca o regină, în patul lui Richelieu, oripilând personalul muzeului, deși am vizitat multe obiective turistice pe care, în alte condiții, nu le-am fi cuprins într-un timp atât de scurt.” (p.99).

       Amuzându-mă la lecturarea acestui volum, veritabil cocktail cu zâmbete, am ajuns la afirmația autoarei „Uneori uiți ce vârstă ai!” (Vârsta este relativă, p.114), situație comparabilă oarecum cu cea a… vestitei Raluca Turcan. Desigur, naratoarea s-a cazat la un hotel, în București, ajunge târziu, când restaurantul era închis și, fiindu-i foame, comandă mâncarea care îi este adusă în cameră de un „Alain Delon”, ba chiar ceva mai mult: „Alain Delon cred că ar fi fost invidios pe frumusețea și tinerețea celui din fața mea.” (p.114). Tânărul a salutat-o politicos, a pus tava cu mâncare pe birou, a aranjat tacâmurile, s-a retras apoi lângă ușă, dar nu a ieșit, ci o privea fix „cu ochii aceia minunat de albaștri”, făcând-o să se simtă „oarecum inconfortabil”, situație care îi provoacă anumite suspiciuni: „Dacă dorește altceva? m-am întrebat. Oare cei de la hotelul acesta, ce înțeleg prin room-service?” (p.114). După plecarea acestuia și-a dat seama că așteptase… bacșișul! Reacția povestitoarei a fost pe măsură: „Am început să râd de una singură, uitându-mă în oglinda de deasupra biroului. Îmi uitasem vârsta? Cum să îmi imaginez eu că pe tânărul respectiv l-ar fi interesat o femeie de puțin trecută de cincizeci de ani, sau doar puțin trecută?” (p.115).

       Înlănțuite, prozele acestei naratoare, dedicate „clipelor cu haz”, predispoziției „la o sumedenie de gafe”, anunță, prin scânteierea episoadelor perfect șlefuite, mâna unei prozatoare camuflate, a unei autoare care se plimbă cu lejeritate prin teritoriile culturii și care și-a exersat cu succes condeiul în textul scurt, (non)ficțional. Tonusul optimist obişnuit al scriitoarei, cu note calde sau febril-ironice apare cam în toate micropovestirile, umorul fiind de această dată ingredientul-cheie al volumului, dând greutate acestuia şi aşezând înţelesurile într-o matcă de neperisabil. Uzând de performanta-i lupă în laboratorul trecutului, pe tărâmul amintirilor, autoarea revelează ochiului cititorului întâmplări hazlii ce poartă dominante conflictuale ale propriei persoane, între ceea ce este și ceea ce și-ar dori să fie naratoarea… tot atâtea cauze ce au ca efect zâmbete cu multiple nuanţe.

 

- Rememorări subiective. recenzie apărută în ”Vatra Veche” nr 7/2023