«Secundele pierdute ale poeziei» este un volum în care Simona Mihuțiu reușește o multiplă, dar nicidecum obositoare, pendulare între teme, dar și în interiorul acestora, între vârstele noastre, de la inocența copilăriei până la valențele multiple ale maturității, o pendulare în timp și între timpuri, tratate întotdeauna cu mare eleganță, conștientizând și fațetele realității zilelor noastre, o eleganță ce nu exclude o nuanță de ironie în dialogul ei cu secunda călătoare.

           «În a vieților risipă / nu stă Timpul pentr-o Clipă», pentru ca apoi să îi ofere imediat sălaş în sufletul ei infinit și s-o transforme în propria eternitate.

     Aș continua cu alt exemplu sugestiv, «Am toată viața-nainte... / Am toată viața-napoi» sau cu o strofă din poezia Moldovița:
           «Ai o stare de-mpăcare,
           Înțelegi timpul mai bine,
           Cel ce pleacă, cel ce vine,
           Ce rămâne și ce moare.»

     Mai amintesc poezia «Copilul care am fost», de o sinceritate dezarmantă. Aș putea continua la nesfârșit, dar secundele sunt prețioase…

          

           Apropiindu-mă de versurile Simonei Mihuțiu, nu pot să nu remarc o bogăție a vocabularului, de la cuvintele din vremuri îndepărtate care au o rezonanță deosebită printre cuvinte curente, dar atât de bine alăturate în metafore subtile si până la termeni de specialitate, în mare parte medicali, apoi aparținând teritoriului matematicii, fizicii cuantice sau altor domenii, termeni care punctează convingător fragmente de gând. Parafrazându-l pe Nichita Stănescu, cred că am putea spune că și patria Simonei Mihuțiu este cu adevărat limba română.

     Ar mai fi poezia «Moștenire», una dintre cele mai sugestive pentru senzația de apartenență profundă la neamul nostru atât de încercat. Finalul mi se pare sclipitor. Nu cred că putea aduce în prim plan, ceva mai frumos, mai semnificativ decât ia românească, ce le înglobează pe toate.

          

           Așadar, Simona Mihuțiu explorează atât de bine profunzimea limbii române, știe cum să transmită esența unor sentimente întrepătrunse, astfel că, după părerea mea, a reușit să răspundă în timp îndemnului îndepărtat al lui Ienăchiță Văcărescu : «Fraților mei Văcărești, / las vouă moștenire, / creșterea limbii românești / și a patriei cinstire.»

 

          Avem de-a face cu un stil bine conturat, deja consacrat, care nu poate fi confundat! Iată și exclamația mea la ultima poezie descoperită, «Contur»,
«tare frumos mai sunt conturate toate…. !»,  ancorate în timp și dincolo de timp….. Inspirația, echilibrul, armonia cuvintelor, sonoritatea... merg la suflet, efectiv. Pare că Simona a scris versuri dintotdeauna, că se regăsește printre margini de cuvinte, pentru că rimele sunt cele ce desăvârșesc simțirea și duc parcă la bun sfârșit toată ideea ce se înfiripă în vers.

          Știm bine că totul în jur trăiește efectiv un an, un timp, un anotimp, iar apoi «se pierde» în noianul de gânduri universale, pentru a răsări când nu te aștepți, poate când este mai mare nevoie, pentru a ne întări și a merge mai departe.

          Chiar dacă aceste clipe se vor risipi în noianul Timpului, sunt convinsă că ecoul lor nu se va pierde, că el va continua să existe, nu doar în zilele următoare, sau de câte ori vom descoperi că putem vibra la unison cu gândurile și cu rândurile Simonei Mihuțiu – despre care cred că are nebănuite resurse pentru a ne mai încânta multă vreme de aici încolo, ci și în Răstimpuri diverse, astfel că «Secundele pierdute ale poeziei» vor deveni secundele regăsite ale existenței noastre, trebuie să o recunoaștem, efemere. Vă doresc din suflet să regăsiți cât mai des în inimile dumneavoastră calde, secundele pierdute ale poeziei.